Despre copiiOameni

Am înțeles că educația copiilor este, de fapt, despre autoeducare

Cum ne educăm fetițele? Educându-ne pe noi înșine. Zilnic facem ceva ca să creștem, ca să ne disciplinăm și să le fim de ajutor fetițelor

A trebuit să treacă un an și cinci luni de la nașterea primei fetițe ca să realizez: eu și soțul meu nu ne educăm copiii, ci ne autoeducăm, iar ei pur și simplu ne urmează. Învățăm în fiecare zi să fim părinți conștienți, flexibili, consecvenți, oameni autentici. Lucrăm la cea mai bună versiune a noastră, pentru ca fetițelor să le fie ușor cu noi. Copilul care își simte nevoile împlinite cooperează, uneori – la superlativ. Simt asta în fiecare zi.

În ziua în care am decis că vrem să concepem un copil, eu am accelerat căutările mele legate de creșterea mea personală și spirituală. Înțelegeam că am multe carențe în comportamentul meu (irascibilitate, inconsecvență, deficit acut de răbdare, abordare categorică în multe aspecte, îmi era greu să interacționez cu oamenii lenți, în fine, lista e lungă) și că trebuie să mă schimb. Mulți părinți iubitori vor să fie un exemplu, un model pentru copiii lor. Eu îmi doream doar să le fiu de ajutor în creșterea fizică, emoțională și spirituală. Înțelegeam că am multe de învățat despre copii, despre etapele lor de dezvoltare, așa că am început să citesc inclusiv cărți de parenting. În săptămâna de dinaintea nașterii Emmei, petrecută în spital, citeam „Cum să crești un copil extraordinar prin metoda Montessori.” Înainte de a rămâne însărcinată, citeam cărți de dezvoltare, mergeam la un psiholog, cercetam domenii legate de spiritualitate. Făceam totul ca să scot gândacii din capul meu, pe care îi hrăneam cu traumele mele din copilărie, apoi cu alegerile mele proaste, experiențele urâte, cu egoul meu fals, cu partea întunecată a mea. Nu voiam să ating niciun fir de păr al copilului cu frustrările mele personale, iar inima lui – cu atât mai mult.

În același timp, eu și soțul meu lucram asupra relației noastre. Cu asta ne ocupam la modul cel mai serios încă de la început. Dragostea nu este totul, cum vor să ne convingă poeții. O relație frumoasă are nevoie de munca ambilor parteneri, de investiții emoționale și de sacrificii. Înainte de a concepe un copil, o spun din experiență, e sănătos ca partenerii să facă ordine în viețile și relația lor, pentru ca cel mic să vină într-un mediu în care să domine armonia, respectul reciproc și înțelegerea, fără rezervă. Copiii sunt cei mai iscusiți observatori. Așa cum observă o firimitură pe jos, simt falsitatea sau lipsa de autenticitate, încă din pruncie. Dacă părinții joacă roluri care nu le aparțin, să nu îi mire că și copiii se vor comporta la fel. Creșterea copiilor se lasă cu multe provocări și pune la grea încercare relația părinților. Dar știți voi asta, așa că mă grăbesc să vă prezint lista mea de lecturi, care m-au ajutat să mă înțeleg pe mine însămi, pe soț, pe părinții mei și pe copii.

Mulți își declară deschis încântarea când interacționează cu fetița cea mare și mă întreabă ce fac de ne înțelegem atât de bine. Adevărul e că am învățat multe lucruri din cărți, dar care nu ar avea niciun ecou în sufletul meu, dacă fundamentul relației mele cu fetițele noastre nu ar fi dragostea. Le iubesc așa cum nu am iubit vreodată. Am citit undeva că cea mai pură dragoste pe pământ, cea mai apropiată, ca manifestare, de dragostea lui Dumnezeu față de om, este dragostea mamei față de copilul ei. Se numește dragoste necondiționată.

De ce citesc eu cărți de parenting, luate în derâdere de unii, pur și simplu ocolite de alții?

  • Vreau să evit traumele psihologice. Eu am adunat destule în copilăria mea. Din păcate, părinții noștri nu au avut acces la informațiile pe care le avem noi astăzi și au moștenit de la bunicii noștri, pe alocuri, metode nesănătoase de disciplinare a copiilor. Eu sunt pentru educația cu blândețe, fără strigăte, etichete sau palme.  În Finlanda, cea mai fericită țară din lume, după ultimele două topuri, se pedepsește chiar și violența psihologi. Câțiva jurnaliști finlandezi, veniți zilele trecute în Moldova, mi-au spus că părinții nu au voie nici să își scuture ușurel copiii, nici să îi închidă, spre exemplu, în camera alăturată. La noi încă se mai dau palme. Mă doare să aud că unii tineri, de vârsta mea, le dau palme la fund copiilor lor și își justifică ignoranța, nerăbdarea și lipsa de voință pentru a-și gestiona sănătos emoțiile cu fraza: „Mie părinții tot îmi dădeau palme și chiar le mulțumesc. Știam de respect, autoritate, bun simț”. Nu o să mă rețin mult aici, e o altă poveste. Eu o să vorbesc despre mine. Nu vreau să îi ating nici cu un cuvânt, care i-ar putea face să se simtă mici, umiliți, fără drept la o părere. Nu cred că realizăm pe deplin ce impact poate avea, pe termen lung, un singur cuvânt.
  • În al doilea rând, vreau să colaborăm, să ne fie ușor împreună, să fim pe aceeași lungime de undă. Nu îmi doresc să ajungă unul din noi „sub papucul celuilalt”, dimpotrivă, vreau să creștem împreună ca spirite libere. Observ tot mai des că părinții tind să ajungă la extreme. Fie sunt prea lăsători și nu le înaintează copiilor limite, probabil de teamă că vor pierde afecțiunea lor, fie sunt autoritari. Eu prefer să fiu „căpitan de navă”.
  • În al treilea rând, vreau să evit așteptările false. Cunoscând etapele de dezvoltare a copilului, nu îi cerem ceva ce nu poate face, nu îl chinuim să ne facă pe plac mergând împotriva naturii. Să vă dau un exemplu.Cineva încerca să mă convingă că trebuia să o „fugăresc” pe Emma, când făcea primii pași, la 10 luni. Mi se sugera să îi pun papuci comozi și să o fac să meargă între mine și soțul meu, ținută de mâini dacă trebuie, chiar și atunci când nu intenționa să facă asta, deci să o oblig să se ridice și să facă pașii, pentru ca ea „să se pornească”. Ce bine că nu mi-am torturat copilul. În general, am hotărât noi, nu vom întreprinde absolut nimic din ceea ce merge împotriva naturii. Cum e cu mersul la copii, dacă tot am adus vorba? Vezi mai jos:

„Înainte ca un copil să își poată mișca mușchii brațului, spatelui și picioarelor, neuronii care controlează mușchii trebuie mielinizați – proces care se realizează în conformitate cu graficul intern al copilului și nu poate fi influențat din exterior. Trebuie, în ceea ce privește dezvoltarea, să așteptăm progresul individual al copilului. Odată ce teaca de mielină s-a format în jurul neuronilor necesari, creierul începe să direcționeze mușchii aferenți, iar informațiile sunt ulterior transmise de către mușchii creierului, modificând acțiunile întreprinse în conformitate cu noile cunoștințe dobândite. Această conexiune a creierului cu mușchii face posibilă mișcarea coordonată, intenționată a copilului, spre deosebire de mișcarea aleatorie, fără țintă. Dar, spre deosebire de mielinizarea neuronilor, coordonarea și puterea mușchilor principali pot fi încurajate de circumstanțe exterioare. Interesul față de anumite obiecte din mediul înconjurător trezește inițial creierul copilului la actiune.” (pag. 110-111 din cartea „Educația Montessori în primii ani de viață. De la naștere până la 3 ani” de Paula Polk Lillard și Lynn Lillard Jessen)

Astăzi, când există o mie și unul de consilieri în educație, peste tot, în familia extinsă, pe terenul de joacă, în magazine și chiar pe stradă, care nu ezită să intervină cu sfaturi, de cele mai multe contradictorii, eu cred că e sănătos să apleci urechea în exclusivitate la ceea ce spun pedagogii cu experiență, pediatrii, în fine, profesioniștii. Atunci când copiii noștri se îmbolnăvesc nu stau la sfat cu mama, prietenii sau vecinii, ci merg la cel mai bun pediatru din câți cunosc. Așa, în toate cele. Nu știu ce va urma, dar deocamdată, tot ce am învățat și am aplicat funcționează de minune. M-au ajutat și seminarele dedicate educației copiilor. Aici, vreau sa recomand Clubul Părinților Conștienți, creat de Adriana Boroș. Îl urmăresc încă de când eram însărcinată cu primul copil. Intrați pe Facebook, accesați site-ul www.parinticonstienti.com.

Nu de puține ori am fost întrebată ce cărți am citit, legate de educația copiilor. Iată lista mea, cred eu, utilă pentru viitorii parinți, pentru părinții în exercițiu și bunici. Rog să veniți și voi cu recomandări de lectură, lăsați titluri în comentarii. Așadar, să începem!

  1. Cel mai fericit bebeluș din lume, de Dr. Harvey Karp. Este o salvare pentru viitorii părinți! Din ea am învățat cum îi pot crea copilului un mediu apropiat de cel din burtică, astfel oferindu-i sentimentul de siguranță odată cu apariția lui pe lume. Înfășatul, șîșîitul (sunetul alb), legănatul, suptul (a se înțelege alăptarea la sân) îl ajută pe bebeluș să se simtă confortabil. E ca și cum i-am dărui al patrulea trimestru.
  2. Cartea despre copii, de OSHO. O sursă de inspirație splendidă! Ne cheamă la joacă, să îl lăsăm pe copil să plângă („Cu fiecare țipăt, ei trec prin catharsis. Copiii au multe frustrări, care apar ca o necesitate. Copilul dorește ceva, dar părinții lui nu îi pot satisface dorința. Nimeni nu vrea ca el să plângă, plânsetul pare o tulburare, așa că toată lumea își dă osteneala să îl convingă să nu mai plângă. Uneori, părinții îl mituiesc, mama îi dă o jucărie sau îl alăptează- orice numai să nu plângă, să îl consoleze. DAR PLÂNSUL ESTE PETRU COPII O NECESITATE PROFUNDĂ. Dacă i s-ar permite să plângă, el s-ar purifica, deoarece aceasta este maniera lui de a-și alunga frustrările. În caz contrar, frustrările sunt blocate, încep să se acumuleze. În Occident a apărut o terapie care îi permite omului să țipe cât mai deplin. Dacă omul țipă atât de nebunește încât întregul lui corp țipă odată cu el, el se poate elibera de multă durere, de multă suferință acumulată”, pag. 50-51)
  3. Emoții, de OSHO. („Oamenii cred că știu ce este iubirea. În realitate, nu știu. Prin „iubire” oamenii înțeleg un fel de monopol, o formă de posesivitate, fără să înțeleagă una din cele mai simple realități ale vieții: în clipa în care posezi o ființă vie, ai ucis-o”)
  4. Cum să crești un copil extraordinar prin metoda Montessori, de Tim Seldin. („Unul dintre modurile prin care vă puteți încuraja copilul să mănânce alimente sănătoase este să îl implicați în pregătirea mesei.”) Masa păcii ca soluție în caz de ceartă între frați sau cu prietenii, amenajarea odăii copilului astfel încât să stimuleze concentrarea pe activități în loc să i-o distragă și idei pentru a petrece util timpul (altfel decât în fața televizorului,calculatorului sau telefonului) găsiți în carte.
  5. Nu există copii răi, de Janet Lansbury. Cartea ne ajută să înțelegem că atunci când un copil se poartă într-un fel nepotrivit sau enervant pentru noi (ni se împotrivește, face crize de furie, plânge, se smiorcăie, ne sfidează sau lovește), el încearcă să ne comunice în singurul fel disponibil la această vârstă că are nevoie să îi oferim o limită, să-l oprim cu respect și blândețe, să-l ghidăm și să-l îngrijim cu iubire, să-i transmitem mesajul: Nu te îngrijora, sunt aici pentru tine orice-ar fi și mă pot descurca în orice situație. „Când stabilește limite, starea emoțională a părintelui dictează aproape de fiecare dată reacția copilului. Dacă ne lipsesc claritatea și încrederea în noi înșine, dacă ne pierdem cumpătul sau suntem nesiguri, tensionați, epuizați sau frustrați, asta ne va neliniști copiii și, foarte probabil, va duce la comportamente și mai deranjante. Suntem zei în ochii copiilor noștri, iar sentimentele noastre dau tonul tot timpul. Predicile, reacțiile emoționale, mustrările și pedepsele nu îi oferă copilului mic reprezentarea clară de care are nevoie și pot genera vinovăție sau rușine. Un simplu „Nu ai voie să faci asta; dacă mai arunci o dată, va trebui să ți-o iau” spus pe un ton natural în timp ce blocăm acțiunea cu mâinile este răspunsul cel mai bun. Dar reacționați imediat. Dacă a trecut momentul, e prea târziu. Așteptați-l pe următorul”.
  6. O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă, de Ioana Chicet-Macoveiciuc. („Unii copii nu sunt pregătiți să accepte solidele la 6 luni. E ok. Puțini sunt copiii care se nasc cu ură pentru mâncare. Majoritatea dintre ei o dezvoltă pe parcurs din cauza insistenței părinților. Gustați, verificați și gustul și temperatura mâncării și nu obțineți reacții de respingere. Nu transforma masa în circ. Nu distrage atenția copilului cu desene, teatru de păpuși. Mâncarea e bună când ești atent la eea, când ești prezent în preajma farfuriei”). Niciodată nu am făcut jocuri la masă și nu le permit altora să le facă. Nu alerg cu mâncarea după copil. Pun pe masă. Îl servesc, mănânc și eu. Dacă nu vrea, am lăsat pe masă și am mers mai departe. așa e de la început. Copilul o să mănânce neapărat atunci când va dori. Avem mereu ceva pe masă. De când Emma urcă pe scaune, își ia singură mâncarea, iar sticluța cu apă este mereu la îndemână, la înălțimea ei. Fructele, la fel. Sunt acolo, la nivelul ei. Îi este foame, și-a luat de ce are poftă și se autoservește. Facem la fel și cu Mia de 6 luni. Nu insist. Nu vrea să mânânce, m-am oprit. Când are poftă, îmi trage lingurița, o duce singură la gură. Nu insistăm să mănânce totul din farfurie. 2 linguri a poftit? Superb! Mergem mai departe.
  7. The Danish Way Of Parenting, de Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl. ( „Noi credem că le mărim doza de încredere în sine atunci când le spunem copiilor cât de deștepți sunt. Dar, de fapt, îi facem să o piardă. Lăudarea elevilor pentru inteligența lor nu le oferă motivație pentru a fi de succes, ci le setează un program care îi face vulnerabili. Prin contrast, oferirea unei laude bazată pe eforturi și proces, descrierea perseverenței, strategiilor, îmbunătăților, etc. întărește motivația și rezistența. Accentuează ce au făcut bine și ce pot face ca să crească. Studiile arată că și în domeniul afacerilor se caută oameni cu o gândire „ de creștere” , nu una fixată. Cei ce au fost crescuți cu gândirea fixată sunt egocentrici și vor să fie „stelele” în companie. Exemple de laudă a procesului: „Îmi place felul în care ai încercat să pui piesele puzzle-ului împreună iar și iar. Nu ai renunțat și ai găsit calea să îl rezolvi! sau „Te-ai antrenat atât de mult și s-a văzut în dansul tău astăzi! Ai dansat foarte bine! sau „Sunt atât de mândră că ai împărțit gustările cu fratele tău.” În SUA, există tendința de a lăuda copiii pentru cât de inteligenți sunt, cu scopul de a le clădi încrederea în sine, scriu autorii cărții despre care vorbesc acum. Danezii, însă, promovează gândirea „setată pe creștere”. Adică, celor mici li se spune că inteligența poate fi dezvoltată cu muncă și educație. Studiile arată: copiii care au crescut cu laude că sunt deștepți tind să fie preocupați în primul rând despre cum vor fi văzuți, judecați, dacă sunt sau nu inteligenți. Tind să se teamă să depună prea mult efort, căci asta îi pune în lumină proastă, îi fac să se simtă proști. Ei consideră că odată ce au abilități, nu trebuie să depună prea mult efort. Copiii crescuți cu laude că sunt deștepți tind să evite probele dificile, căci se tem să eșueze. Cum o să arate ei dacă nu vor rezolva testul?S-au făcut studii care o demonstrează că acestea sunt tendințele. În fine, excelentă carte, care m-a învățat să tratez cu umor orice situație și să nu pun presiune pe copil cu anumite fraze sau etichete.
  8. Parenting conștient de Susan Stiffelman („Imaginați-vă copiii drept adulți. Oricâte lecții de morală le-am ține despre cât de important este să curețe în urma lor sau despre cum să fie afectuoși unul cu altul, toate acestea nu vor însemna nimic dacă ei observă că lăsăm cești și șervețele în urma noastră sau dacă ne aud cum insultăm un chelner atunci când greșește comanda. Pentru a ne instrui copiii astfel încât să devină oameni plăcuți și admirabili este necesar să încercăm măcar să demonstrăm aceleași aptitudini pe care le așteptăm din partea lor”). Văd asta în Emma. Aruncă gunoiul la coș, închide ușa de la baie, într-o zi m-a pupat pe mine și Mia când ieșeam la plimbare (așa facem cu soțul, ne pupăm de la revedere și de bine ai venit/bine te-am găsit), mătură după ea (i-am luat o mătură mică de la Goose and Goose), șterge masa, etc.
  9. „Самостоятельный ребенок, или Как стать «ленивой мамой”, scrisă de educatoarea din Rusia Ana Bîkova. Ador cartea, o recomand bunicilor, care au tendința să facă totul în locul copiilor și aleargă după ei cu lingurița de mâncare. Opriți-vă și nu faceți nimic. Am scris despre această carte pentru revista online Ea.md. Ce vă împiedică să deveniți o mamă „leneșă”? Neliniștea sporită, perfecționismul, dorința de a controla și modera destinul copilului. Și mai este ceva – banalul deficit de timp. „Desigur, e mai simplu să speli repede singură vasele decât să ștergi apa de jos după ce le-a spălat copilul tău de cinci ani. Când adoarme, trebuie să iei din nou la mână farfuriile, pentru că după prima spălare, grăsimea rămâne ele, împreună cu detergentul de vase. Dacă îi permiți unui copil de trei ani să ude florile, niciodată n-o să iasă totul bine din prima. Copilul poate răsturna o floare, poate vărsa pământul, poate turna prea multă apă. Dar numai prin acțiune copilul va învăța să-și coordoneze mișcările, va înțelege urmările și-și va îndrepta greșelile.” Eu nu fac mai nimic în locul Emmei. Își ajunge mâncarea, jucăriile, tot ce o interesează singurică. Urcă pe scaun, iar de acolo se întinde după obiectele de care are nevoie. De când făcea primii pași, o lăsam pe scări singurică, să pășească treptele. Și acum, da, durează foarte mult, dar nu o iau în brațe. Aștept să urce și să coboare. Se cațără peste tot. Se dă cu trotineta, cară mese și scaune prin casă. E liberă să facă asta. Aruncă singurică gunoiul la coș, i-am arătat și a văzut că facem asta, nu arunc eu pentru ea. Are măturica ea. Mănâncă singură, spălăm pe jos ori de câte ori e nevoie. Merge la chiuetă, udă totul.

Vezi: ea.md/recomandare-de-lectura-o-mama-lenesa-un-copil-independent/

9. „Материнская любовь” de Anatolii Nekrasov. („Ca să nu se îndepărteze copiii, părinții trebuie să se focuseze asupra propriei persoane, să se dezvolte și să își îmbunătățească relația. Foarte mult îi dăunează copilului ura, supărarea, gelozia, furia pe care le-ar putea simți mama față de tatăl copilului. Chiar dacă nu aude lucrurile negative spuse de mamă părintelui său, copilul trăiește în această energie de vibrație foarte joasă și dură, devenind capricios, agresiv. La maturitate devine un consumator, un vampir energetic. Copiii nu sunt proprietatea părinților, ci spirite libere, care au venit pe Pământ cu propria misiune. Părinții nu trebuie să îi educe, ci să îi ajute să crească oferind propriul exemplu. Ca să poată disciplina, parintele trebuie să se autodisciplineze. Copiii sunt micii noștri învățători, oglinda noastră care ne arată defectele dintre cele mai profunde, venite din copilărie sau tinerețe. E bine să le vedem și să lucrăm asupra lor, în loc să ne supărăm pe copii. Copiii nu ni se dau ca să îi transformăm în copiile noastre sau în ajutor la bătrânețe. Ni se dau ca să devenim noi mai înțelepți. Copiii vin cu o misiune a lor pe Pământ, nu ca să rezolve problemele părinților. Copiii nu le datorează nimic părinților, căci ultimii i-au chemat în viața lor, spre propria bucurie. Să își aducă aminte de copilăria fiilor/fiicelor, câtă fericire au simțit, fericire creată de copii.”

Vezi și: http://apostrof.md/copiii-nu-sunt-proprietatea-noastra-si-nu-ni-se-dau-ca-sa-ne-ajute-la-batranete/

Cum înțeleg că ceea ce citesc este sănătos pentru noi și copiii noștri? Îmi ascult inima, mă gândesc la cum au funcționat lucrurile în copilăria mea, la ce mi-a lipsit și la ce m-a ajutat să prind puteri. Astfel înțeleg ce ne poate ajuta sa ne sprijinim copiii în creșterea lor. Nu sunt o mamă perfectă, nici nu pretind la acest titlu. Greșesc deseori, mă frustrez, o dată la câteva luni bombănesc și o înjurătură atunci când îmi este greu să gestionez o situație și sunt extenuată după o perioadă încărcată, cu foarte puțin somn. Da, se întâmplă, mi se face rușine, chiar dacă copiii nu mă aud. Dar o iau de la zero. Nici nu îmi imaginez cum m-aș fi descurcat fără toate cunoștințele acumulate, fără a ști cum funcționează creierul uman la diferite vârste. Cred că aș fi umblat mai tot timpul frustrată, cu gândul că nu îi plac fetiței noastre de se opune uneori, se înfuriază, nu mă lasă să o adorm pe cea Mică făcând gălăgie, bătând în ușă cu pumnul și tot așa. La câte sfaturi ți se aruncă fără să ceri, în familia extinsă, pe terenul de joacă, în curte, oriunde, cred că m-aș fi simțit complet debusolată dacă nu aș fi fost informată. Astăzi, eu cred în ceea ce simt, am încredere că acționez cu respect față de copiii noștri, îi tratez ca pe niște adulți, dar evident, nu exclud joaca și alte lucruri firești copilăriei. Faptul că sunt tot timpul cu zâmbetul pe buze, sociabile, degajate, că cea mare spune nu atunci când nu vrea să mănânce sau este pupată când nu vrea, mă face să cred că ne descurcăm bine. Condimentăm totul cu „te iubesc”. Da, le spunem copiilor „te iubesc” și „mulțumesc mult că ai venit în viața noastră”.

 

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close