Oameni

Anatol Botnaru, proprietarul Eco Resort Butuceni, este convins: satele sunt unica șansă a Moldovei, care ne pot scăpa de sărăcie

Atunci când îl asculți sau, și mai bine, când îl vezi pe Anatol Botnaru vorbind despre sate, despre turismul rural și despre pensiunile agroturistice, începi să îl crezi. Îl crezi că îi iubește pe oamenii muncitori de la sate, simți că îi face plăcere să își vadă oaspeții din toate colțurile lumii mulgând vaca sau bucurându-se de o roșie culeasă de pe tufă cu mâinile lor. Când îi vezi ochii strălucind, statisticile despre migrația moldovenilor peste hotare nu mai au sens, motivele pentru a pleca se risipesc și simți că lingoul de aur e în mâinile noastre. Lingoul sunt satele, în care, zice Anatol Botnaru, e vremea să se dezvolte turismul.

Moldovenii nu înțeleg că turismul rural e o afacere. În prezent, această industrie se dezvoltă atât de repede, încât în scurt timp, va deveni cel mai important business din lume. La noi în țară niciodată nu a existat turismul. În URSS, în țări ca Estonia, România, Bulgaria, Lituania, erau baze de odihnă, se schia. La noi? Nimic. Astăzi, îi numărăm pe degete pe oamenii care au curaj să dezvolte o afacere în turism. Să vă spun mai multe, în ziua în care moldovenii vor îndrăzni să ia bani pentru că primesc în casă un oaspete, le-ar merge tuturor mai bine. Eu nu văd cum altfel ar putea Moldova să se dezvolte, altfel decât cu ajutorul satelor. Ele sunt unica noastră șansă la un trai mai bun. Dar trebuie să se implice toți, mai ales autoritățile, și minunile se vor produce. Este clar, nu peste noapte, dar vă spun din proprie experiență, turiștii din toată lumea, inclusiv cei de aici, de acasă, nu mai vor hoteluri și restaurante luxoase, ei caută liniștea din sate, vor să vadă viața reală din spațiul rural”, povestește fierbinte omul de afaceri, cu 20 de case bătrânești din satul Butuceni, în proprietate, dintre care 7 sunt pensiuni agroturistice. Din acestea, patru au 100 de ani vechime.

„Un francez mi-a schimbat mințile.”

Anatol Botnaru a început să facă turism agricol în satul Butuceni, Rezervația Natural-Culturală Orheiul Vechi, cu 15 ani în urmă. Atunci, la fel ca și astăzi, avea o întreprindere care își desfășura activitatea în domeniul industriei alimentare.

„Am făcut niște bani, pe care i-am economisit corect și i-am investit în turismul rural, din pasiune. Cum am ajuns în Butuceni? M-am dus să cumpăr pietre pentru casa mea din oraș, ca să o amenajez, să îmi fac curte. Absolut întâmplător, de nicăieri, mi-a ieșit în cale un om și m-a întrebat: „Nu vrei să cumperi o casă?” Dar eu deja mă gândeam la turism agricol, doar că undeva în suburbiile Chișinăului. Ochisem un loc frumos, unde aveam eu o problemă nerezolvată: cum să aduc turiști. Era sfârșitul lui mai când am ajuns în satul Butuceni, acum 15 ani. Erau parcate la margine de sat vreo 15 autobuze, pline cu copii. Lume multă pe drumuri. M-am gândit eu atunci, uite lume este, dar în sat nu e nimeni. Mi-am zis că aici turiștii vin singuri, pe când în altă parte, se cere promovare ca să vină. Și atunci, când omul cela m-a întrebat dacă eu vreau casă, m-am gândit că Dumnezeu vrea ceva să îmi spună. L-am ascultat și am răspuns: „Da, vreau. Cât costă?” 1000 de euro mi-a zis. L-am întrebat dacă are documente, omul a răspuns că are. Îl sun seara, până seara casa s-a scumpit până la 1500 de euro. Am cumpărat-o. Și așa am început turismul agricol, astfel încât astăzi am 17 case, toate vechi. Zece din ele încă așteaptă să fie recondiționate. Aici mai am o istorie interesantă. Am început eu afacerea mea cu o greșeală. Era iarnă, m-am apucat de reparat prima casă bătrânească din satul Butuceni. O soră de a mea căuta de lucru și a zis că se apucă ea de reparații. Mi-a propus să punem „ghipsocarton”, că e modern și pentru că iarna nu te mai apuci de lut. I-am zis „Hai”, iar fetele s-au stăruit. Șapte straturi, și mi-au îndreptat pereții. Mi-au făcut două camere de care eram tare mândru. Ferestrele – jos, iar în locul lor – „steklopachet” (termopan). După ce am amenajat noi totul frumos, vine un francez. Nici nu avea atunci casa statut de pensiune, nici nu începusem noi nimic, dar turistul a cerut să se cazeze la noi. Eu, mândru nevoie mare, îl invit în casa reparată. Omul bate cu pumnul în „ghipsocarton” și mă întreabă:

„Dar ai o casă care să nu fie atinsă?”

Zic „Da, am, dar nu are baie, nimic.”

Moldovenii nu aveau case cu baie înăuntru. La care turistul declară: „Eu plătesc tot atâta, dar să trăiesc acolo.”

Francezul mi-a schimbat mințile. De ăștia e plină lumea, iar eu am terminat-o cu „ghipsocartonul”. Au fost primele și ultimele „steklopachete”. După asta, am început a cumpăra ferestre și uși uzate, pe care țăranii le aruncau la gunoi când își făceau „evro remont” în case. Eu le cumpăram cu bani puțini, le restauram, iar oamenii apreciază acest lucru.”

„Oamenii apreciază tot ce este autentic. Nu îmi spuneți să încalț turiștii în „bahile” ca să intre în bucătărie. Nici pe bucătărese în ii și catrință nu o să le îmbrac.”

„Am avut o familie din Israel, care a stat la noi zece zile. Ieșea tatăl cu fiul dimineața la coteț, luau oul de la găină și îl duceau bucătăresei să îl prăjească. S-au dus acasă și m-au sunat ca să îmi spună că au fost peste tot în lume, la Disney Land, la Paris, dar copilul întruna vorbește despre asta, despre oul prăjit, luat din coteț. Turistul care se cazează la noi intră în bucătărie, coace plăcinte, învârtește sarmale, face tăiței, colțunași, zeamă, mămăligă la cotlon. Mulți sunt implicați în treburile de gospodărie, am avut oaspeți care au participat la lipitul casei cu lut. Se implică turiștii străini, dar și moldovenii obosiți de oraș. Am cosit, am muls vaca, am cules roșii și fructe, am conservat slănină, ardei prăjiți și castraveți împreună cu oaspeții noștri, care vin din toate colțurile lumii. Numiți orice țară de pe mapamond și o să vă spun că și de acolo au venit la noi – Elveția, Spania, Franța, Suedia, voi numiți-le. În topul vizitatorilor resortului nostru se află olandezii. Înainte de prânz, avem un ritual, pregătim plăcintele dulci împreună cu turiștii. Anume cele dulci sunt cele mai solicitate. Cât mănâncă, plăcintele sunt gata și trebuie scoase din cuptor, pe care le servesc neapărat cu un ceai din plantele adunate pe deal: romaniță, tei, mentă. Oaspetele a băut un ceai și a plecat cu emoții pozitive. Uite recent, Ambasadorul SUA în Moldova, Derek Hogan, și  Asistentul Administratorului USAID pentru Europa şi Eurasia, Brock Bierman, au făcut plăcinte la noi la pensiune și au pus la murat castraveți. După asta, într-o zi, am primit o scrisoare de la Asistentul Administratorului USAID, care ne-a spus că nu a mai trăit o asemenea experiență în viața sa. Nu știa că există așa ceva.”

Astfel, Anatol Botnaru este convins că ceea ce se consideră rutină, o normalitate la noi în țară, se poate vinde. Obiceiurile și bucătăria din Moldova atrag turiștii străini.

„De 15 ani luptăm, îi provocăm pe săteni să participe la dezvoltarea turismului rural. Îi chemăm să își vândă marfa, dar e foarte greu. Sute și mii de oameni circulă prin satul Butuceni, dar foarte puțini localnici îndrăznesc să vândă ceva la poartă. Ei se tem, în același timp le este rușine și atunci nu se întâmplă nimic. Nimeni din autorități nu le-a spus, deși sunt convins că trebuie să o facă, să iasă cu un compot, cu o pâine coaptă la poartă, ca să facă un bănuț. Riscăm să pierdem în continuare oameni, o să tot plece în afara țării. Astăzi prin Butuceni mergea un microbuz, din care cineva striga: „Chiperi, patlajele, varză”. Asta e moartea satelor, când merge un bus și vinde pătlăgele. Nu mai cresc mulți săteni legume, fructe și verdețuri la ei în grădină. Li se taie pofta. La ce să mai crească dacă li se aduc la poartă? Ei merg în oraș, lucrează acolo, vin acasă și cumpără la poartă, de la alții”, se revoltă dânsul.

Dar ce ar trebui să se întâmple?

Nimeni nu spune că toți trebuie să deschidă restaurante, deși cerere de restaurante mici tradiționale, în spațiu rural, există. Oamenii trebuie să se unească. Să se adune și să vadă cine și ce poate crește. Cineva să crească 300 de găini și să nu meargă la piață, căci garantat, o să i le cumpere fără să se miște din loc. Lumea nu crede, nu are curajul. Uite noi cumpărăm de la o femeie întruna cartofi. Noi am îndemnat-o să crească mai mulți, pentru că e bucătăreasă foarte bună la noi și veșnic ne lepăda tocmai când aveam mult de lucru. Se ducea că avea treabă pe plantața de cartofi. I-am spus: „Natașa, ia-ți un om care să se ducă pe câmp, nu te du tu. Iar apoi dă-ne nouă cartofii, noi îi luăm”. Anul acesta am cumpărat 4 tone de la ea. Avem un principiu. Dacă vine cineva din sat și ne propune roșii, castraveți, orice altceva, noi cumpărăm. Ne trebuie, nu ne trebuie, luăm. Să avem rezerve. Noi avem livadă de caise, de vișine, gutuie, grădină, roșii, poamă, dar sigur, creștem atât cât ne ajunge pentru consum curent, uneori nici pe acesta nu îl acoperim. De aceea și căutăm oameni de la care să ne aprovizionăm. Coordonăm cu femeile din sat. Una crește pătrunjel, leuștean, mai pe scurt – verdețurile. Natalia crește cartofii, altul – roșii, păstări, fasole, și așa mai departe.Tanti Iulea ne dă lactate. Peste o gospodărie din sat, dintr-un capăt până în altul, fie lucrează pentru noi, fie ne livrează produse. Suntem unica pensiune care are angajați anul împrejur și ne mândrim cu asta. Dacă la alte pensiuni e o afacere de familie, la care lucrează mama, tata și copiii, atunci la noi muncesc oameni special angajați pentru a găti, a face lucrări de reparație, etc. În satul Butuceni sunt 150 de oameni, iar în Orheiul Vechi – în jur de 11 pensiuni. Sunt puține pentru o asemenea regiune.”

Știți cu ce am putea străluci în toată lumea, dacă e să îl cităm pe Anatol Botnaru? Cu faptul că avem doar o vacă sau două la casă și o grădină mică. Atunci când sunt zeci de animale, locul devine comercial, iar oamenii tocmai de asta fug. Pe lângă două vaci, capre, oi și găini, Anatol Botnaru are în gospodărie și patru măgăruși, doi ponei. Asta e cererea, spune el.

„Am avut oi de tracțiuni, cai, boi, dar am renunțat la aceste animale. Era prea devreme pentru asta și trebuie să faci ceea ce se cere. Iar astăzi se cer mici restaurante tradiționale, la țară, locuri pentru odihnă, gazoane parcuri. Am lăsat câteva animale pentru excursii, pentru ca turiștii să aibă interacțiunea cu ele, în sânul naturii. Vorbind despre asta, autoritățile trebuie să scoată mașinile din satele Rezervației Orheiul Vechi. Vă imaginați, un neamț nu a rezistat și a sărit la bătaie la nesimțitul care mergea cu mașina cu mare viteză prin sat și ridica praful. Străinul era din cap până în picioare în colb. Și sătenii s-au săturat de praf. Satul Butuceni trebuie să devină pietonal, căci e turistic. Tocmai m-am întors dintr-o călătorie în care am vizitat două sate, anume cu scop de comparație. Cineva mi-a spus că Butuceni seamănă foarte mult și ar putea deveni un Panteleimonas, care este un sat superb din Grecia. În fine, am fost acolo. Restaurante tradiționale multe, pensiuni, sat pietonal. Avem practici bune de împrumutat. Știți cum, Butuceni e ca un copil cu două moașe, are cordonul ombilical netăiat. E parte din Rezervația Cultural-Naturală Orheiul Vechi, deci se află în gestiunea Ministerului Culturii, parcă mai e și primăria, apoi Guvernul, dar nimeni nu face nimic. Nu demult am pus noi becuri la stâlpii de iluminat public. Aveam un grup de olandezi, care reveneau la pensiune noaptea, cu telefoanele pornite, ca să bâjbâie cumva drumul spre casă. Înțeleg eu, romantic, rustic, autentic, dar nici chiar așa. Și ce credeți? Am luat peste cap pentru becurile astea, cică improvizate. Ni se dă lumină ca la baba Ileana, care are nevoie de un KW ca să îi ardă becul, iar noi avem de 50 KW. Oaspeții vor cafea, un ceai, cu ce să încălzim apa? Ei bine, avem generatoare, dar nu e asta o soluție. Dați-ne lumină în sat. Fetele noastre de la pensiune au devenit, în timp, ingineri electricieni, pun boilerele pe taimere, scot din priză aparatele de cafea când fac baie turiștii. Mai pe scurt, se descurcă. Dar, totuși, e un sat turistic, trebuie rezolvate niște lucruri. Elvețienii au făcut un apeduct extra modern, doar că există și aici o problemă. Dacă se stinge lumina în sat, nici apă nu avem. Hai, punem noi lumânări, în acest cadru rustic, dar nu e tocmai romantic să nu ai apă în toaletă. Turiștii străini sunt toleranți, știu că nu au venit la civilizație, dar nici ca într-un trib de maimuțe nu putem trăi.”

E timpul ca statul să se implice. Asta e fraza care a răsunat de zeci de ori la întâlnirea cu gospodarul din satul Butuceni, localitate pe care o consideră, în ciuda tuturor neajunsurilor enumerate mai sus, un model pentru alte sate. Lucrurile se mișcă în direcția corectă și ar accelera dacă autoritățile ar ajuta, dacă nu financiar, atunci cel puțin logistic.

„Să vină mai întâi cu instruire de 25 de ori, apoi cu verificări și amenzi. Când vin inspectorii de la FISC sau de la alte organe de control, toate magazinele și barurile din Orheiul Vechi se închid. Oamenii fug, se tem de amenzi. Așa nu ne mișcăm noi prea departe. Să vină să ne instruiască mai întâi, chiar și pe noi, apoi să ceară. Dar să ne instruiască ținând cont de specificul activității pe care o desfășurăm. Statul îmi spune că turistul nu are voie la bucătărie. Lăsați-ne, vă rog, în pace. La mama acasă nimeni nu s-a otrăvit, nicăieri. Turistul vrea libertate, socializare, vrea să conserveze murăturile împreună cu bucătăresele noastre. Nu vrem noi să îl încălțăm în „bahile” și pe bucătăreasă – în halat. Cum să mai vorbim noi atunci despre autenticitate?”

„A fost lansată campania asta #hailamineacasă, apoi cum vă închipuiți ca Natalia să întâmpine oaspetele îmbrăcată în ceea ce poartă medicii în laborator? Dar nu se poate așa. Femeile noastre sunt curate, mai bine să le explice măsurile de siguranță alimentară, dar cu hainele…să le dea pace. Un grup de polonezi a lăsat totul ca să pregătească niște conserve. Nu îi mai interesa nimic. Iată cu dânsele, cu bucătăresele, au stat toată ziua. Cineva îmi mai recomanda să le îmbrac în straie naționale. Hai lăsăm. Țara trăiește așa, ca ele, deci așa să apară în fața oamenilor. Să nu umblăm cu poveștile. Dacă vor ele, nesilite de nimeni, din plăcere, să poarte o ie, poftim, dar eu nu le oblig. Oamenilor le place autenticitatea. În plus, și așa e greu să aduci oamenii la lucru, nu au încredere. Să vedeți cu cât chin iau pașapoartele ca să pregătesc actele de muncă. Se tem să îmi dea pașaportul. Socialismul le-a stricat oamenilor mințile, iar asta trebuie să se schimbe.”

Anatol Botnaru crede atât de mult în viitorul prosper al țării noastre, încât s-a aruncat cu capul înainte, suflet și bani, în organizarea festivalului DescOperă. La ultima ediție, din 14-16 iunie, au venit peste 5500 de vizitatori, dintre care 1000 au fost turiști străini.

„Istoria este așa. Dirijorul austriac Friedrich Pfeiffer se odihnea în satul Butuceni, la una din pensiunile noastre. Fetele de la Eco Resort m-au sunat și mi-au spus că la noi în vizită este cineva important. La el veneau mulți cu taxiul și plecau. Când gospodinele voiau să îl servească, el reacționa urât, cică nu am nevoie nici de asta, nici de cealaltă. Dar fetele vor să dea servicii calitative, să îl servească așa, ca pe un oaspete de vază, și atunci nu prea înțelegeau cum să se comporte cu el. Cu mine, apropo, a făcut la fel. Cică mă întreabă: „Ce vrei?” Eu îi spun sunt Anatol, așa și pe dincolo. L-am întrebat ce face în Moldova, iar el răspunde: „Sunt aici cu Aida mea”. Eu, om care nu a fost în viața lui la operă, îl întreb: „Aida este soția ta?” Dacă habar nu aveam că e o operă în patru acte… a rămas o glumă bună de a noastră. Dar atunci, Pfeiffer mi-a mai spus că este dirijor, iar eu i-am cerut sfatul. Voiam o scenă de muzică folclorică în sat.

Pfeiffer spune: „Fă o scenă pentru operă”.

Se vede că a fost destul ca doi entuziaști să se întâlnească, pentru ca acest festival să se nască. Deși întârzia la repetiții în ziua în care ne-am cunoscut, am mers să identificăm locul în care l-am putea organiza. El a probat acustic zona, făcea A-a-a într-o parte și alta, am indentificat locația, apropo alta decât cea cunoscută deja de vizitatorii festivalului. Am renunțat la acel loc pentru a nu le crea deranj sătenilor. După doi ani de la acea întâlnire, am construit amifteatrul (acolo s-a cântat în prima seară de DescOperă 2019), l-am sunat și i-am zis că scena este gata:

„Hai și om face ceva”.

Directorul de la Teatrul Național de Operă și Balet, domnul Grosu, a venit cu orchestra. Am făcut un concert care a explodat. Prima ediție era cu invitații, un eveniment închis, și e minunat că s-a întâmplat așa, deoarece a stârnit interesul. Am organizat noi prima ediție, cu resurse minime, iar Monica Babuc, pe atunci ministra Culturii, a apreciat evenimentul și ne-a ajutat să îl extindem. Directorul Teatrului Național de Operă de la Viena l-a văzut pe internet și ne-a zis: „Nu vă dați seama ce ați făcut”. A rămas profund impresionat și a venit cu televiziunea la prima ediție, dânsul ne-a sugerat să facem un festival de câteva zile. E foarte complicat de organizat un asemenea eveniment, din punct de vedere tehnic, în plus e costisitor. Ajung cheltuielile până la 2 milioane de lei. Noi am construit scena Strauss, Teatrul Vechi, în loc să restaurăm acoperișurile pensiunilor noastre. De ce fac asta? Eu înțeleg că peste 20 de ani, acest festival va avea o valoare colosală. Deja o are. Anul acesta am avut oaspeți din Germania, Elveția, ba chiar au venit trei manageri de top de la teatrul de operă din China. Și-au dorit ca dirijorul austriac să îi ajute cu organizarea unui eveniment similar în țara supranumită „Țara viitorului”. Pfeiffer a refuzat, a spus că nu vrea să repete tot ce se întâmplă la Butuceni, nicăieri în lume, îl vrea unic, aici, în Moldova.”

Deseori, moldovenii care se mută cu traiul peste hotare, își explică decizia prin faptul că nu au ce face în Moldova, nu găsesc acasă resursele pentru creștere, dezvoltare, în fine, nu au condițiile pentru un trai decent. Auzind istorii de viață cum este cea de mai sus, îmi vin în minte cuvintele: „Nu te întreba ce a făcut țara pentru tine, întreabă-te ce ai făcut pentru ea.” Moldova e unică, nu atât prin festivaluri, bucătărie sau chiar stâncile milenare de la Orheiul Vechi, ci prin oameni, puținii oameni care sunt gata să le miște din loc.

Foto: EcoResortButuceni

Interviu realizat pentru revista Altitude, care poate fi găsită la bordul avioanelor AirMoldova.

 

 

 

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close