CălătoriiOameni

Creatorul genților artizanale „Maverick” – Dima Moroz

„Dacă tot sunt un Maverick, o să merg împotriva industriei de consum.”

Chișinăuienii se îmbrăcau ca adevărați europeni prin secolul al XIX-lea, când existau ateliere de confecționare a pălăriilor, a îmbrăcămintei, a pantofilor și a genților. Orășenii aveau un simț estetic rafinat și lucruri de calitate, îmi povestește Dima – meșterul devenit faimos în cercurile boeme ale capitalei pentru „Geanta Poștașului”, poșeta „Mica Burgheză” și servieta clasică. Toate sunt confecționate după tehnicile folosite de artizanii secolului al XIX-lea.

Cât stăm de vorbă, găsesc pe internet fotografii vechi (sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea), în care văd bărbați și femei pe străzile Chișinăului, îmbrăcați elegant. Toți poartă pălării. La una din imagini, autorii site-ului au lăsat comentariul: „Domnii, în mod vădit cunoscuți unul cu altul, se salută, atingându-și pălăriile.” Într-o altă fotografie, îl văd pe tânărul care le lustruia încălțămintea trecătorilor, odihnindu-se. Astfel, după ce analizezi mai multe imagini cu locuitorii capitalei, surprinși întâmplător de obiectivele aparatelor de fotografiat, pe stradă, devine clar: în secolul al XIX-lea, dar și la începutul secolului al XX-lea, chișinăuienii aveau grijă de felul în care arătau și nu purtau orice. Atelierele artizanilor nu erau mai înapoiate decât cele din Europa, nu cedau deloc la capitolele calitate și rafinament, insistă Dima.

Industrializarea, continuă el, a schimbat lucrurile. „În primul rând, s-au pierdut valorile. Fabricile nu știu de etică, de respectul față de munca omului, de calitate, de pasiune, or pentru asta militează artizanul. Artizanatul înseamnă meșteșug practicat cu măiestrie, cu dedicare, cu folosirea rațională a resurselor. Procesul de fabricație nu e de serie și se lucrează în mare parte manual. Eu nu economisesc pe materie primă, orice aș coase: genți, sandale, portmonee, curelușe pentru ceasuri, serviete, genți pentru călătorii. Folosesc piele italiană de bovină, tăbăcită vegetal, pe care o cos cu ață groasă, în mare parte cu acul, manual. Știu cum e pâinea unui artizan, așa că îi respect pe cei ce se încumetă să facă artizanat în Moldova. Valentin Frunză face pantofi cu o durată de viață de câteva decenii, Natalia Matiescu e femeia care coace cea mai bună pâine din oraș, Peter Portman coase din stofe de înaltă calitate cele mai bune sacouri și paltoane din Chișinău. Fără adezivi, exact ca artizanii de acum un secol. Această meserie nobilă, tot mai rar întâlnită astăzi, mă duce cu gândul la epoca de aur a Chișinăului, la oamenii care au marcat-o. În prezent, simt că trăiesc în Epoca de plastic.”

Iar Maverick ce înseamnă?

Americanii le spuneau Maverick vițeilor încăpățânați care fugeau de turmă, căutați cu săptămânile de către stăpâni. Mă simt un „Maverick”, căci mă încăpățânez să îmi hrănesc familia făcând o meserie puțin solicitată la noi. Pe lângă libertate și satisfacție, îmi dă mari bătăi de cap. Artizanatul, în Moldova, este egal cu supraviețuirea. Astăzi poți avea comenzi cu sacul, iar mâine – niciuna. Dar nu vreau să mă las de meșteșug, mai ales că am un model de reziliență – pe bunicul Dima. El este eroul copilăriei mele, eram mândru să-i rostesc numele pentru că îl cunoștea tot satul ca pe cel mai bun tâmplar. Bunelul avea atelier în curtea casei – un hambar din lut, paie și nuiele pe exterior, dat cu var de un alb imaculat, deși în sat tendințele erau altele. Toți își vopseau casele în albastru ultramarin. Bunica mea Nina, proaspăt venită din Siberia, avea un alt simț al esteticului. Fiecare milimetru de perete purta amprenta mâinilor bunicilor. Îmi plăcea să mă joc acolo, îmi meșteream jucării, alteori bunicul inventa ceva fantastic, special pentru mine. Visam să devin meșter mare ca bunelu’. Asta am înțeles eu mai târziu. Mai întâi, am încercat să cresc actor. Am mers la Academia de Arte. Când am înțeles că nu ai cum să faci actorie la nivel înalt în Moldova, m-am lăsat. Inevitabil, ar fi trebuit să ajung în teatru, iar mie nu îmi plac spațiile închise.

Nu îți plac spațiile închise, dar muncești într-unul. Atelierul tău e mic.

Atelierul meu e mic, dar atelierul meu înseamnă libertate. Pot face ce vreau eu în atelierul meu!

Am înțeles că lucrezi acum la un nou proiect – o geantă de voiaj.

Așa este. Aviator bag (Geanta Aviatorului). Va fi o geantă de mărime medie. Eu mai am o geantă pentru călătorii, pe care am numit-o „Taxa bag”. E maro și seamănă, ca formă, cu un câine de rasa Taxa (n.r. din rusă, Teckel). E lungă, aparent îngustă, dar foarte încăpătoare.

Aviator bag poate servi ca bagaj de mână? Încape în compartimentul de depozitare a bagajelor din salonul avionului?

Da, cred că da. Dar sincer vorbind, nu cunosc standardele. Nu am zburat niciodată cu avionul.

Poșete „Mica Burgheză”

Nu ai zburat niciodată cu avionul? Repet întrebarea, de parcă s-ar putea schimba răspunsul.

Nu am zburat niciodată. Am mers cu trenul, cu metroul, cu mașini de teren, cu bicicleta (într-o zi am făcut 100 de kilometri), dar cu avionul nu am zburat niciodată. Nu am avut posibilitatea, în primul rând financiar.

Volens nolens, ți-ai înfipt tu bine rădăcinile în pământul moldovenesc, la propriu și la figurat.

Cred că am moștenit dragostea față de acest pământ de la bunicul meu. Dima sau Mitică, așa cum îi spuneau sătenii din Caracui, raionul Hâncești, era tare legat de Moldova. S-a căsătorit cu Nina, o rusoaică din Novosibirsk, au tot călătorit dintr-o parte în alta, din Rusia în Moldova, până când el a pus piciorul în prag și a decis că se mută cu traiul, definitiv, în satul Caracui. „Balotă” (n.r. din rusă, „băltoacă”) îi spunea bunica. Atunci când ploua, toată localitatea era în apă și glod. Chiar și așa, bunelul meu purta pantofi bine lustruiți, costum și pălărie. Era un nene stilat și respectat de toată lumea. Mă simt mândru că îi port numele.

Cine te-a învățat meserie?

Pielăritul nu se predă la facultate. Se studiază ceva, printre altele, la Universitatea Tehnică, dar nu atât de profund pe cât o cere meșteșugul. Eu sunt autodidact. Această meserie se consideră învechită, oamenii fug de artizanat. Pentru ce să ne chinuim mâinile, dacă putem construi o fabrică și putem pune utilajele la treabă?

Pentru ce te chinui tu?

În primul rând, pentru libertatea de a crea. În al doilea rând, eu cred că homo sapiens a dat-o în bară cu industrializarea. Intenția a fost bună, iar realizarea, ca în toate celea, proastă. Dacă tot sunt un Maverick, o să merg împotriva industriei de consum. Eu fac lucruri de calitate. Vreau să pot da garanții pe viață pentru produsele pe care le confecționez. Asta a fost pornirea, încă de la bun început, când experimentam și coseam primele portmonee. Fără școală. Fără un învățător. Trebuia să mănânc, așa că îmi foloseam capul și mâinile ca să creez ceva ce se putea vinde în stradă.

Geanta Poștașului

Nu ești vechi în meserie…

Deși am doar șapte ani experiență, vă garantez că fac cele mai bune genți din oraș. Asta este dorința mea: oamenii să aibă produse de înaltă calitate, care să le servească mult timp. De ce să cumperi 100 de genți? Asta nu este etic, se poluează grav mediul. În SUA sunt multe companii care dau garanții pe viață. Cumva tot din secolul al XIX-lea vine ideea. Fabricile nu vor calitate, deoarece nu e rentabil. Eu, de exemplu, nu aș putea deschide o fabrică, deși știu cum se face. Nu vreau să exploatez forța de muncă, așa cum se întâmplă în Asia. Mișcarea Fashion Revolution a fost inițiată în 2014 de nume importante din industria internațională a modei, după ce o fabrică de textile din Bangladesh s-a prăbușit și peste 2 000 de muncitori au murit. Companiile de la parter au fost evacuate cu o zi înainte de incident, cunoscându-se că e o construcție șubredă. Muncitorii din fabrici au fost lăsați acolo, că deh! trebuia să se facă bani, oamenii au nevoie de fashion. Meșteșugarii cu renume și muncitori din toate colțurile lumii încearcă, de atunci, să sensibilizeze opinia publică despre riscurile la care sunt supuși oamenii din țările sărace care acceptă salarii mizere și condiții de muncă periculoase, doar ca să aibă o sursă de venit.

Forță ieftină de muncă – produse ieftine…

Și consumerism, deșeuri fără capăt, un mediu poluat. A venit la mine odată un reprezentant al misiunii diplomatice din Turcia, cu o centură pe care a cumpărat-o în Dubai. Cică a dat 200 de euro pe ea și îmi cerea să o repar. I-am spus că nu are rost, fiindcă centura costa maximum 15 euro. În Asia se vinde la kilogram plasticul ăsta, cu pretenții că ar fi produs în Italia. O curea care costă 200 de euro, i-am explicat domnului, este cusută manual, de jur împrejur, cu o singură ață, cu două-trei ace, din două-trei straturi de piele, și o porți toată viața, dacă o hidratezi. În fine, vreau să mă alătur mișcării Fashion Revolution, să susțin oamenii muncitori care ies cu pancarte pe care scriu: „Eu cos pentru tine”. Și eu voi ieși cu mesajul „Eu cos genți pentru tine”, astfel încât consumatorul să conștientizeze că în spatele unui produs stă un om cu o poveste.

Fratele Andrei

Eu lucrez împreună cu doi dintre frații mei – Andrei și Alexandru. Prefer să dau de la mine, ca să aibă ei un câștig bun, suficient de motivant, încât să nu ia calea străinătății. Mă încăpățânez să fac ceva acasă. Când văd ce fac alți artizani, trag mai cu spor de ață. Înțeleg că putem construi o comunitate frumoasă la noi și vreau să cred în consumatorii noștri. Vreau să cred că vor reveni la artizani. Aici vreau să îi mulțumesc diasporei, care efectiv mă hrănește. Moldovenii plecați peste hotare sunt cei mai fideli clienți ai mei.

Sandalele tale, pe care le-ai numit „basarabene”, nu prea stau pe-acasă. Călătoresc prin Olanda, Irlanda, Spania, Italia, Emiratele Arabe Unite, Elveția…

Sandalele basarabene și poșetele „Mica Burgheză”, pe care am incrustat pomul vieții, se bucură de cea mai mare popularitate, iar odată cu ele, călătoresc și eu… imaginar.

Am văzut că le plac moldovenilor „tatuajele” – inscripțiile pe pielea curelelor, a genților, a portmoneelor.

Da, cel mai des clienții vor să imprime inițialele numelui, date și ani. În fine, se țin de amintiri.

Am văzut și mesaje.

Da, mă mai împotrivesc eu uneori, când îmi par… banale. Dar am și clienți romantici. Odată am scris pe o centură „Andrei, te cuprind”. Eu glumeam pe rețele. Ziceam: „Andrei, nu te lăsa”. Am mai incrustat și alte cuvinte – pace, dragoste, bucurie.

Astfel, gențile și accesoriile, create cu pasiune și dârzenie, semnate „Made in Moldova”, colindă lumea în lung și-n lat. Dima primește fotografii cu sandalele create de el, bătătorind nisipul de pe Coasta de Azur sau de pe plajele portugheze, italiene și spaniole. Maverick se bucură să primească „telegrame” din țările calde, mai ales iarna, când trece cu sula și cu ața peste marginile netezi ale unei genți nou-născute în atelierul său răcoros. Gențile lui Dima Moroz au zburat în toată lumea, iar el – încă nicăieri. Cine știe, poate Geanta Aviatorului o să îi dea taurului din Moldova… aripi.

*Am realizat acest articol pentru „Altitude” – revista de bord a companiei „Air Moldova”

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close