Alimentație și sănătateDespre copiiOameni

De ce copiii noștri nu merg la grădiniță? Cum am influențat sexul celui de-al treilea copil?

La acestea, dar și la multe alte întrebări am răspuns pentru blogul mamaimperfecta.md. Vă las o parte din interviul realizat de Veronica Ghimp.

Dragă Anna, în primul rând, felicitări pentru a treia sarcină. Și pentru faptul că e băiețel. Apropo, așa și ți-ai dorit?

Mulțumesc. Știi, nu era bătut în cuie: băiat să fie! În primul rând, eu sunt împotriva setării unor așteptări față de copilul care vine. Că e legat de sex, sau de talentele pe care să le aibă. Copilul este un cadou atât de mare de la Dumnezeu, încât ar fi bine, și pentru el și pentru noi, să-l acceptăm cu toată dragostea, fără condiționări, să mulțumim și să fim recunoscători pentru „votul de încredere” ce ne-a fost acordat de acest suflet și de către Divinitate. Apoi, așteptările îl pot trauma. Trebuie să recunosc, însă, că există emoția și curiozitatea: dar oare cum e cu un băiat? Vrei energia asta, mai ales că relația cu un băiat este alta decât cu fetele, metoda de educație diferă. Și apoi, cred că și fetelor o să le fie interesant cu un frățior. Observațiile mele arată că umorul, jocurile și interesele băieților diferă de ale fetelor. Mă uit chiar la mine și la soțul meu, la cum petrec eu timpul cu fetele și la cum se distrează el cu ele. Cerul și pământul. Am impresia că tăticii au un buton special care le permite să acceseze o boxă cu cele mai haioase activități. Mereu mă întreb: „De unde a mai scos și ideea asta?”  Totuși, îți voi spune că tot curiozitatea m-a împins la „un experiment”. Am aplicat recomandările din cartea „Alege sexul viitorului vostru copil”, scrisă de doctorul în medicină Landrum B. Shettles. E foarte interesant că mi-a ieșit ea singură în cale, la o librărie din Chișinău. Căutam cărți de parenting și mi-a sărit în ochi. Shettles vine cu pași foarte simplu de urmat, ținând cont de proprietățile cromozomilor, prin care am putea influența sexul copilului la concepere. De exemplu, băieții se concep doar în ziua ovulației. Îți imaginezi, eu abia la a treia sarcină m-am lămurit cum e cu ovulația, când vine, am învățat să citesc semnele care arată că sunt fertilă. A fost o călătorie foarte interesantă de cunoaștere a propriului corp. A coincis cu lucrul meu asupra feminității și am înțeles că noi, oamenii, am pierdut foarte multe pe drumul nostru spre „progres”. Tehologiile au avansat enorm, dar noi, oamenii, am degradat ca spirit, ne-am risipit înțelepciunea altădată naturală. Ce știm noi, femeile, despre corpul nostru? Ce cunoaștem despre menstruație? Câte din noi știu că sângele femeii este sacru și că există un ritual de întoarcere a lui în Pământ?

Deci, eu să înțeleg că, spre deosebire de a doua sarcină, care te-a luat prin surprindere, a treia a fost foarte minuțios planificată?

Da, am planificat-o. Eu sunt pentru concepția conștientă. Voiam să fim pregătiți fizic, emoțional și spiritual. A existat o perioadă în care nici nu mă puteam gândi la al treilea copil. Și atunci, consider că este foarte important să vină această dorință din sufletul ambilor parteneri, nu pentru că soțul vrea o echipă de fotbal, sau bunica – mulți nepoți. Nici pentru că ar recomanda cărțile să nu se lase o diferență mare de vârstă între copii. Da, diferența mică de ani între frați e un atu, însă se face praf din ea, dacă părinții nu își doresc din toată inima acest copil. Ca să fie fericit, copilașul trebuie să fie dorit și așteptat cu ardoare de cuplu. Mai consider că sufletul alege când să vină. Nașterea unui copil este rezultatul acordului al cel puțin trei suflete: al mamei, al tatălui și al copilului. Așadar, noi am planificat sarcina. Am mers la un medic ayurved pentru curățirea corpului și sufletului. Am urmat cursul de concepție conștientă cu educatorul prenatal și terapeutul holistic Ditta Depner. Continuăm să mergem la psihoterapeut. Consider că, în special femeia, trebuie să meargă la psihoterapeut, ca să se elibereze de frici și de preconcepțiile legate de sarcină, apoi de naștere. De ce intervin complicațiile la naștere? Fiindcă există tot felul de frici și traume emoționale nevindecate care periclitează procesul. Ca să naști ușor, trebuie să te abandonezi procesului, să fii senină și să vezi nașterea ca pe un act sacru, firesc, sigur pentru tine și pentru copil. De ce femeile din triburi nasc mai ușor decât femeile de afaceri din lumea occidentală? Fiindcă nu le este încărcat creierul cu tot felul de informații, fiindcă se încred Divinității, nu stau să numere contracțiile, nu își focalizează atenția asupra draperiilor și curățeniei din spital. Ca să naști ușor, nu ai nevoie de lux. Acesta chiar încurcă, povestește obstetricianul ginecolog Michel Odent în cartea „Birth and breastfeeding”. Noi suntem mamifere, doar că mai evoluate. Ca să naștem ușor, avem nevoie de liniște, intimitate, căldură și semiîntuneric. Epidurala încurcă, deși se încearcă a ne inocula contrariul. Anestezia epidurală blochează dansul în care se înlănțuie hormonii mamei și ai bebelușului. Întârzie unele reflexe. De exemplu, atașarea la sân devine mai complicată. În fine, subiectul e foarte larg și fascinant. Acum o să spun doar că trebuie să revenim la simplețe în toate, ca să fim cu adevărat fericiți, ca să atragem suflete extraordinare.

Știu că îți dorești naștere în apă…

Da, foarte mult. Am aflat recent că la maternitatea nr 2 se permite și expulzia nou-născutului în apă. Există însă o nuanță. Dacă ajungi la spital și camera roz, unde este instalat bazinul, este ocupată, te pomenești în sala obișnuită de nașteri. Nu îți pot explica în cuvinte cât de mult îmi doresc să cadă vălul de pe ochii lucrătorii medicali din Moldova, să se risipească frica și rezistența lor uriașă în fața nașterilor în apă. Aș vrea ca fiecare spital din această țară să fie dotat cu bazine, iar lucrătorii medicali să fie instruiți despre cum să primească un nou-născut în apă. Nașterea e a mamei și copilului, nu a cadrelor medicale, nu a spitalului. Desigur, ca să se întâmple asta, mama trebuie să fie pregătită, bine informată și relaxată. Revenind la nașterea în apă, apa este un analgezic natural extraordinar. Vedeți filmulețe pe YouTube, cercetați explicațiile științifice. Aceasta este cea mai ușoară și plăcută cale de aducere pe lume a unui copil, atât pentru mamă, cât și pentru bebeluș. E o trecere lină din mediul intrauterin în cel extrauterin, fiindcă din lichidul amniotic (care este apă) bebelușul ajunge tot în apă. Apoi, poziția culcat nu te ajută deloc să naști ușor. E o comoditate pentru medici, dar nu și pentru mamă sau copil. Ruperea perineului sau epiziotomia sunt practic inevitabile atunci când femeia e culcată pe masă ca să nască. Colac peste pupăză, i se mai spune să și împingă. Ce se întâmplă când împingi, când te scremi? Strângi vaginul, îl încordezi. Cum să iasă bebelușul când blochezi intrarea? Și atunci, femeia trebuie lăsată să nască așa cum simte ea că îi este comod. Sunt infime situațiile când ea alege să se culce și, atunci, de regulă, se culcă pe o parte. Dacă o lași să aleagă, femeia o să se pună în genunchi sau în pirostrii. Gravitația o ajută pe ea, dar și pe copil să se nască, evitând astfel rupturile de perineu.

Tu ești foarte activă. Mereu publici articole interesante. Mai urmărești și diferite seminare. Și toate acestea, împreună cu fetițele. Cum faci? Le găsești vreo activitate pentru ca ele să te lase să lucrezi în liniște?

Eu nu caut activități pentru fetițele noastre, de 3 și de 2 ani. Sunt pentru „independent play” (joacă ce nu este inițiată, ghidată sau dirijată de un adult). Cred că în momentul în care le căutăm tot timpul activități, le furăm creativitatea. Prefer rolul de observator și intru în joacă doar dacă fetele mi-o cer. La fel fac și pe terenul de joacă, unde, printre altele, observ foarte mulți părinți făcând și roata pentru copii, ca să le mențină atenția, ca să îi „distreze”. Rolul de „animator” e foarte obositor și dăunător pe termen lung. Și, invers, rolul de observator aduce roade foarte bune. Chiar și plictiseala e minunată. Din plictiseală se nasc idei fantastice. De aceea, să le oferim copiilor această oportunitate. După mine, una din responsabilitățile părintelui este să își ajute copiii să devină independenți. Copiii nu sunt păpușile noastre. Respectiv, noi de mici le încurajăm să se joace singure. Foarte rar pot să inițiez o activitate, doar dacă e ceva cu adevărat interesant sau nou. Dar, în linii generale, le las pe ele să își caute treabă. Cum ne trezim, eu pregătesc masa, periem dinții. Avem un ritual de mângâiere. Din pat sar în brațele mele, ne cuprindem. Luăm micul dejun împreună, apoi ele se bălăcesc în cadă, se joacă. Ieșim afară. Încercăm să petrecem mult timp afară. Ca să revin la întrebarea ta, pentru ca cei mici să se joace singurei și să îți dea timp pentru activitățile tale, este important să le fie satisfăcută nevoia de conectare. Specialiștii vorbesc despre 10-15 minute pe zi, ca timp special pentru conectare, în care părintele e ochi și urechi la copil. E incredibil de cât de puțin au nevoie copiii, nu-i așa? Ei bine, în familia noastră, avem mult mai multe reprize. Deoarece fetele nu merg la grădiniță și sunt toată ziua cu mine, noi ne conectăm foarte des. De aceea, mai ales după plimbare și joacă pe afară, sunt foarte bucuroase să se joace singurele, mă lasă să lucrez, să scriu. Firește, mă mai întrerup ca să îmi ceară atenția, dar în linii mari, reușesc să îmi fac treaba.

Ce ți se pare cel mai dificil în a fi mamă?

Satisfacerea nevoii mele de a avea ordine în casă, în același timp suplinirea nevoii copiilor de a explora. Explorările lor se lasă mereu cu dezordine, iar haosul mă dezechilibrează. Cât scriu, fetele scotocesc prin dulapuri, dau jos prosoape, construiesc case, își înfașă bebelușii. Le rog să mă ajute să strângem totul, să punem lucrurile la loc, dar până la urmă, tot eu „fac treaba murdară”, lucrez cel mai mult. Acum că burtica e tot mai mare, curățenia nu mi se dă la fel de ușor, iar ordinea pentru mine e sfântă. Înseamnă echilibru, gânduri ordonate, liniște, stare de bine. De aceea, cum se face cald afară, ne mutăm în parc.

Dar ce altceva ți se pare dificil? De exemplu, în cazul meu, îmi este greu când fetele mele se ceartă. Deci, vrei nu vrei, ajung să nu poată împărți ceva. Neapărat se încheie conflictul cu emoții, țipete. Tu cum faci față? La tine asta există?

Atunci când sunt obosită mă „emoționează” și pe mine certurile. În rest, mă detașez de emoțiile lor, o artă care cere timp și antrenament. Stările copiilor se schimbă atât de repede, încât orice părinte, oricât de ZEN ar fi, și-ar ieși din minți dacă s-ar „contopi” de fiecare dată cu emoțiile celor mici. Da, le validăm, dar la rece, fără să ne implicăm emoțional. Altfel iese urât. Copiii mici acum se ceartă, acum se împacă. Acum râd, peste cinci minute plâng. Acum sunt în culmea fericirii, ca peste două minute să fie nemulțumiți că mărul nu e tăiat în patru, ci în cinci. În fine, trec de la o stare la alta cu viteza luminii. Și atunci, odată ce înțelegi și accepți acest lucru, îți spui: „Emoția lor nu are treabă cu mine, le aparține, las-o să fie. Atât. Las-o să fie. Vrea să scâncească sau să plângă? Să fie!”. E mantra mea de toate zilele. Lasă emoția să existe. Dacă încerci să te opui, încerci să remediezi, să oprești plânsul, înseamnă că sari în caruselul emoțiilor lor și ghici cine va fi cel mai frustrat, supărat, enervat, la final? Corect, părintele.

Viața ta de părinte se simplifică atunci când adopți o asemenea poziție. Deci dacă se ceartă fetele noastre, nu intervin. Aștept să își rezolve singure neînțelegerile. În momentul în care conflictul degenerează, o fac pe comentatorul sportiv. „Aha, Emma vrea căruțul. Se pare că și Mia îl vrea. Trag de căruț, plâng”, etc. Le comentez toate emoțiile și comportamentul. Apoi, pot să cer o soluție chiar de la ele: „Ce facem, Emma? Cum rezolvăm problema, Mia? Ce facem cu acest căruț? Îl ascundem? Este căruțul o problemă?” Și ele nu vor să îl ascundem, vor să se joace, astfel încât, deseori, în minute numerate, încep a țopăi voioase în jurul lui, împreună, oferindu-și una alteia păpușile pe care vor să le culce în el. Adică, găsesc ele o ieșire din situație. În așa mod, copiii nu se frustrează că părintele a luat partea cuiva. Nu se frustrează că cineva le indică ce și cum să facă (lucru care se întâmplă cel mai des). Ce face un părinte de regulă? Propune opțiuni: „Hai tu ia căruțul, iar tu- păpușa ceea”, de parcă dorințele lor nu sunt clare sau valabile. Apoi, în momentul în care nu o faci pe pompierul care vrea să stingă un incendiu și nu grăbești deznodământul, le oferi oportunitatea să învețe. Comentând tot ce vezi, ajuți copiii să proceseze ceea ce se întâmplă. Pe măsură ce se liniștesc, te ascultă, cei mici analizează și înțeleg situația, își înțeleg propriile emoții. Și dacă le distragi atenția (făcând-o pe clovnul, încercând să îi faci să râdă, să se oprească din plâns), toți ai de pierdut pe termen lung. Copiii ratează lecția și experința de gestionare sănătoasă a emoțiilor și a conflictelor. În ziua în care părintele înțelege că plânsul e la fel de sănătos și util ca râsul, viața lui și a copilului va fi mai ușoară.  Distragerea atenției, până la urmă, înseamnă inhibarea emoțiilor, așa că la următoarea ceartă, ar putea exploda și mai rău, cearta dintre copii ar putea fi și mai urâtă, ar putea atinge cote și mai înalte.

Și ce faci când problemele te depășesc? Bănuiesc că nu ai fost dintotdeauna așa calmă.

Și ai toate motivele să bănuiești că nu întotdeauna îmi reușește să fiu calmă. Foarte rar, dar mi se întâmplă să îmi ies din fire. De regulă, e din cauza unui cumul de factori – sarcină avansată, somn puțin, lucru mult și zile pline cu emoții ce trebuie gestionate. Când ai de gestionat emoțiile membrilor familiei, se întâmplă să nu ai puteri pentru gestionarea elegantă a propriilor stări. Of, e un antrenament greu și de lungă durată, care cere autodisciplină în fiecare zi. Învăț la 33 de ani ceea ce trebuia să învăț în copilăria mică (de la o la 3 ani). Noi, când eram copii, nu aveam voie la emoții, am adunat atâtea. Pe de altă parte, părinții aveau mână liberă să se exprime în orice fel, nu-i așa? Mai exista și regimul de pedepse. De aceea, acum recuperăm și ne autoeducăm. Altfel, ajungem să reacționăm chiar noi ca niște copii atunci când copiii noștri fac crize. Deci, prin copiii care au venit în viața noastră, noi ne descoperim propriile traume din copilărie, observăm că reacționăm așa cum nu ne era permis atunci. Ne înfuriem, ne supărăm, ne dezlănțuim. Pe terenul de joacă, bunăoară, poți vedea foarte mulți părinți-copii. Se supără ca niște copii de 2-3 ani atunci când nu obțin ceea ce vor, în particular, un anumit comportament din partea propriilor copii. „Gata, mergem acasă. Ți-am zis să nu urci pe toboganul ăsta, e prea mare pentru tine. Nu e pentru copii mici!” (Deja a și decis pentru el că e nepotrivit, fără să îi dea șansa să încerce). Aruncă etichete: „Uite cât de obraznic ești!”, „Nu ești cuminte!”, „Ia uite la fetițele astea ce cuminți sunt, dar tu…” , „Ia uite fetele nu plâng, dar tu”.

În fine, folosesc aceleași comparații, amenințări, etichete și forme de rușinare, pe care le foloseau părinții sau îngrijitorii lor principali, atunci când erau ei mici.

Eu am câteva tehnici, care mă ajută să nu îmi ies din pepeni. Includ profesoara de limbă română sau moderatorul TV. Vorbesc foarte încet, răspicat, frumos, într-o română perfectă. De parcă aș fi la școală. Așa mă autoreglez. Ți-am zis că îl mai am și pe „comentatorul sportiv” pentru situațiile fierbinți. Ultima tehnică am învățat-o de la experții în parenting Janet Lansbury și Urania Cremene. Uite de asta, tot stau și îmi bat gura, fac apeluri către părinți să învețe cum să își educe copiii. Instinctul matern/patern și dragostea nu sunt suficiente, mai ales că purtăm atâtea traume și complexe cu noi. Le transmitem foarte ușor celor mici. În plus, maternitatea și paternitatea pot deveni o plăcere în loc de luptă continuă atunci când cunoști etapele de dezvoltare a copilului și nevoile lui. Văd pe aceleași terenuri de joacă aceeași părinți. Unii din ei nu au liniște o clipă. Sunt mereu frustrați, nemulțumiți, cu gura pe copiii lor, etichetându-i și rușinându-i, amenințându-i, ca peste 2 minute să îi pupe, să țopăie în jurul lor ca să îi înveselească. E o nebunie. Obosești doar privindu-i. Ca să conduci o mașină, trebuie să o studiezi, nu-i așa?

Eu să înțeleg că copiii tăi au libertatea să greșească, să experimenteze?

Cine nu greșește? Eu, părintele, cu un cortex prefrontal bine dezvoltat (partea de creier care răspunde pentru planificare, decizii, reacții echilibrate, reducerea impulsurilor negative, etc), greșesc în fața lor. Ce să aștept de la un copil, la care aceeași parte a creierului, este infimă. Dacă e să o vedeți pe un desen, la vârsta de până la 3 ani, veți observa că e foarte, foarte mică. Această parte de creier se dezvoltă încontinuu până la, atenție, 21-23 de ani! Și atunci, cunoscând acest lucru, arăți ca un smintit când îl pedepsești pe un copil pentru ceea ce tu consideri greșeală, iar el – descoperire. Și apoi, dacă o să îl tot „dai cu nasul” în greșelile lui, o să pierzi relația de încredere cu el. Va ști că nu poate miza pe tine niciodată, fiindcă ești un isteric. Va ști că atunci când va veni la tine cu o problemă, o să reacționezi urât, poate chiar o să îl umilești. La ce îi trebuie? Va găsi „gașca lui de încredere în afara familiei”.

De ce nu merg fetele la grădiniță? Din cauza alimentației voastre, preponderent vegană?

Nu merg pentru că eu nu îmi imaginez cum o grădiniță ar putea răspunde la nevoile copiilor. Cum o educatoare să reușească să le valideze emoțiile copiilor, când sunt peste 10 într-o grupă? Chiar și cu 5 e greu. În Elveția știu că unei grupe de toddleri (copii de până la 3 ani) îi revin 3 educatori. Se schimbă pe parcursul zilei, tocmai ca să fie în stare să gestioneze corect toate situațiile, să nu obosească, să nu ajungă la un punct de clocotire. Mie, cu doi copii mici în casă, îmi vine greu uneori să îmi echilibrez emoțiile, să fiu un părinte conștient. Nu îmi imaginez cum se descurcă un educator cu 5-7 copii, de la 8 dimineața până la 17-18.00. Sau, invers, la grădinițele private, de exempu, îmi pare că se cocoloșesc deja copiii. Iar eu sunt pentru cultivarea independenței, copiii să se autoservească, să își caute singuri activități. La o grădiniță, unde ai dădacă și educatoare, nu ai oportunitatea să ai grijă singur de tine. Nu îți pui singur mâncare în farfurie, nu speli pe jos după ce ai vărsat ceva și tot așa. O fac alții pentru tine. Apoi, eu nu îmi doresc acum pentru ele un program sofisticat: cu matematică, citire, dans, gimnastică, ceramică și toate celelalte, doar ca să fie ocupați, să se dezvolte repede și nu mai știu ce. Eu prefer să le urmez pe ele și să le las să se joace. Tot ce știu ele acum, să numere, inclusiv în engleză, poezioare, cântecele, sunt învățate din mers. Nu ne așezăm la măsuță, să repetăm ca papagalii unii după alții. Citim foarte mult, așa învățăm. Dar învățarea vine din plăcere. În plus, îmi pare foarte obositor să ai comunicare cu peste 5 copii, în fiecare zi, la vârsta lor. Copiii, mai ales la vârsta fetelor noastre, nu au nevoie de socializare atât de intensă zilnic. E prea mult! Și am observat că fetele noastre sunt mult mai relaxate decât copiii care merg la grădiniță. Mă gândesc eu, e legat de faptul că la grădiniță sunt o grămadă de copii, fiecare cu emoțiile sale, care se schimbă, așa cum am mai vorbit, de la o secundă la alta și devine de-a dreptul copleșitor. Imaginați-vă că noi, adulții, am avea oaspeți în casă în fiecare zi. Cum ne-am simți? Obosiți, mamă! Cât despre socializare, deși fetele noastre nu merg la grădiniță, sunt extrem de sociabile. Leagă imediat discuții cu oricine, pun mii de întrebări. Asta, fiindcă le iau peste tot cu mine de când s-au născut. Avem mii de ocazii ca să interacționăm cu oamenii din jur. Consider că până la 7 ani, dacă părinții au această posibilitate, e bine să fie copiii acasă, în familie. E cetatea lor, cel mai sigur și de încredere mediu. Până la 7 ani, sunt legați mai ales de mamă, cu un cordon energetic foarte puternic. Au nevoie de părinți, nu de bone, educatori sau alți oameni străini. Ei nu se pot sătura de compania părinților, au nevoie de ei. Acasă se pune fundamentul emotional, astfel încât mai apoi o să le fie foarte ușor să se adapteze la tot ce se întâmplă în jurul lor și nu, invers, cum încearcă să ne convingă unii. Sunt păreri că cei mici trebuie obișnuiți cu „jungla”, încă de mici, altfel vai și-amar de capul lor, atunci când o să iasă în lume. Eu am o altă opinie și observ deja roadele. Copiii, educați de părinți conștienți, cu o inteligență emoțională sporită, reacționează foarte elegant la agresivitatea sau alte emoții negative, manifestate de alți copii. Ei știu de unde vine emoția, ce este asta și nu dau „apă la moară”. Fetele noastre stau și observă. Iar dacă, totuși, cineva le depășește limitele, îi smulge o jucărie de exemplu, o să spună NU, STOP. Deci nicio grijă, copiii care nu merg la grădiniță nu devin „papă-lapte” sau „mămăligă”, cum își închipuie unii adulți. Ei știu să se apere, dar într-o manieră civilizată, căci rezervorul iubirii lor este plin.

Anna, îți mulțumesc pentru interviu!

Ba eu îți mulțumesc.

Vă invit să vedeți interviul integral, aici: https://mamaimperfecta.md/2021/03/11/anna-smolnitchi-reactionam-ca-niste-copii-atunci-cand-copiii-nostri-fac-crize/

FOTO: Nadya Glo

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button
Close