Despre copiiOameni

Dima Moroz, artizanul Maverick – taur cu voință de fier și inimă de catifea

„Până la vârsta de 5 ani eu trăiam mai mult cu bunicii. Eram în spital cu pneumonie, când a venit un nene din mahala și mi-a spus: „Bunel-tu o murit”.

E ca și cum mi-a dat cineva cu o bâtă în cap. Să vii și să îi spui copilului, internat în spital, că bunelul i-a murit…. Pe atunci nu lăsau părinții să stea alături de copiii spitalizați, eram singur. Apoi un „deadika” vine și îmi spune asta. Fără introduceri. Am urlat de durere și nimeni nu mă putea liniști vreo două zile. Mitea, așa cum îl numeau pe bunelul meu oamenii, a fost important pentru mine”, îmi povestește Dima Moroz, artizanul cu ochii albaștri ca cerul, sticloși, ca gheața, la prima vedere – imposibil de citit.

Pe lângă faptul că bunelul Dumitru, în cinstea căruia părinții ți-au pus numele, îți dădea libertatea de a trebălui în atelierul lui, ce ți-a mai oferit? Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la el? Continui eu discuția, după o pauză de tăcere.

„El m-a învățat o lecție de viață, că…”

Într-o secundă, muntele de om s-a strâns în ghem, iar din ochii senini ca cerul au început să curgă lacrimi. Ploua peste munte, ploua peste inima de catifea a lui Maverick – taurul cu voință de fier.

S-a așternut o liniște asurzitoare și apăsătoare, care a durat câteva minute. Așteptam să treacă ploaia ciobănească.

„Bunica mea, originară din Siberia, întotdeauna s-a plâns că bunicul a adus-o în „balotă”. Când eram eu copil, ploaia ciobănească ținea toată toamna, iar în sat se făcea glod până la urechi. Și acum nu se poate obișnui cu umiditatea din Moldova. Dar eu, eu cred că m-am aventurat în artizanat pentru că am avut un model. Dacă bunelul a reușit să crească o familie din meseria sa de tâmplar, în perioada sovietică, atunci când antreprenoriatul era ceva ieșit din comun și toți erau în kolhoz, mă gândesc de fiecare data că voi reuși și eu. Acum avem mult mai multe posibilități. El avea un sarai din paie și lut. Nu avea nici încălzire. Avea strung tot de el făcut. Nu avea internet, Instragram, Facebook, dar îl cunoșteau toți oamenii din sat. Asta era suficient ca să își construiască o casă și încă era bolnav cardiac. Era un om foarte puternic”, subliniază Dima Moroz, în timp ce pregătește ceaiul, într-un atelier neîncălzit. E cam rece, acum, la el…

Foto: Igor Schimbător

Și, totuși, care a fost cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la bunelul Dumitru? Nu mi-ai răspuns.

„Că totul e posibil. A fost foarte încăpățânat.”

În partea stângă, Dedușka Dima

Tu cum ești?

„Probabil și eu sunt încăpățânat. E ușor să renunți. Să vinzi totul, să iei valiza și să pleci. Dar dacă eu am rezistat 6 ani în meseria asta, probabil sunt un Maverick.”

Chiar bine că ai pomenit. Ce înseamnă Maverick – brandul pe care ți l-ai ales?

„Ar fi taur sau bou în română. Americanii le spuneau Maverick vițeilor încăpățânați care fugeau de turmă și stăpânii îi căutau câte o săptămână pe imașuri.”

Și tu, fugi de turmă sau stai în turmă? 

Eu încerc să fiu autentic în toate. Dacă mă întrebi despre rădăcini, sunt adânc înfipte în pământul moldovenesc, nu vreau să plec de aici. Țin la oamenii mei. Dacă mă întrebi despre meșteșugul meu, atunci nu mă consider extraordinar de talentat. Eu pur și simplu știu să fac cele mai bune genți din oraș.

Crezi tu asta? Că sunt cele mai bune genți din oraș?

Le confecționez din cele mai bune materiale. Le cos manual. Folosesc materiale de top- piele italiană, tăbăcită vegetal.

Confecționezi genți la comandă?

Evit să fac asta. Evit să am de-a face cu „arhitecții”. Așa îi numesc pe oamenii care vin cu ideile lor, dar nu știu ce vor. Vor genți mari, dar mici. Maro, dar roșcate. Și tot așa. De regulă, așa oameni dau mari bătăi de cap, iar prețul pe care eu îl cer pentru un produs nu merită osteneala asta psihologică. Clientului căruia nu îi place ceea ce faci, nu este clientul tău. Înțelegerea mi-a venit odată cu experiența. În plus, trebuie să lucrez. Prefer să mențin stilul adoptat acum șase ani, ușor de recunoscut. Când vezi mica burgheză, știi că e de la Maverick.

Ce înseamnă, apropo, semnele incrustate în piele, pe mica burgheză?

Simbolizează soarele.

Și cât ceri pe ea?

70 de euro.

Iar pe o servietă?

250-300 de euro, ceea ce nu este mult. Un produs asemănător, în SUA, costă 1000 de dolari.

Dar cine îți cumpără gențile?

Diaspora. În mare parte, moldovenii noștri plecați peste hotare. Gențile sunt cam scumpe pentru cei de acasă. Mie îmi este și incomod cumva să rostesc prețul atunci când merg la un festival cum este Ia Mania, în satul Holercani. Spune-le sătenilor de acolo cât costă produsele mele…Nu e ușoară munca mea, căci niciodată nu știu ce va fi în ziua următoare, dacă voi vinde o geantă, două sau niciuna. Au mai fost artizani care s-au apucat de confecționat genți. „Băi, face 250 de euro pe geantă, hai mă apuc și eu”, gândesc ei. Când se apucă…își dau seama că nu faci bani grei. E mult mai ușor să lucrezi la cineva pentru salariu fix. Nu îți bați capul decât pentru ceea ai de făcut. Nu trebuie să te gândești cu ce o să plătești chiria, o să iasă comanda sau nu. Sunt comenzi care nu ies. Așa se întâmplă cu „arhitecții”, despre care am vorbit mai devreme. Nu știu ce vor sau tehnic este complicat, ceea ce cer ei. Și când te gândești că ai de dat vreo 400 de euro numai pentru apartament și atelier (le iau cu chirie). Eu trebuie să vând 7 poșete ca să am o lună de chirie acoperită, deci iese că îi dau 7 „mici burgheze”, gratis, lui nenea cu chiria. În plus, mai fac investiții, mai cumpăr un utilaj, una-alta. Când am început, acum 6 ani, aveam doar masa asta la care stăm acum și cutia ceea din lemn cu ustensile. Atât.

Iar în Italia, Spania sau Portugalia, nu ți-ar fi mai dulce?

Au ei meșterii lor. Cum spune Creangă, nu ar fi rău să fie și aici bine.

Dar de ce te-ai apucat de acest meșteșug, cam amar pentru tine, cel puțin până astăzi? Ai trăit o revelație?

Nu, nu o să vă aburesc acum cu povești despre revelații. N-a venit Maica Domnului să îmi spună să mă fac pielar. Căutam să fac ceva cu mâinile mele. Am încercat să lucrez la unul, la altul, dar eu mai greu lucrez cu cineva. Am încercat să câștig pâinea așa cum făcea bunelul, cu mâinile mele. Dedușka Dima (la noi în familie în rusă se vorbea, ți-am zis că bunica era din Siberia, din Novosibirsk, mama tot în Rusia s-a născut)…păi Dedușka Dima, probabil, nu voia să fiu lemnar. Îmi zicea: „Ai să fii om mare”. Poate mă vedea „nacialnik” pe undeva, cu studii superioare.”

Și atunci, cum ai ajuns să prelucrezi pielea? Care a fost imboldul?

Foamea. Cel mai bun imbold e atunci când îți este foame și trebuie să câștigi ceva cumva. Ăsta a fost un imbold pentru mine. Uite de la valiza aceea (îmi arată cu mâna spre ultimul raft, de sus, al etajerei) a început afacerea mea. Ieșeam cu ea în stradă și iarna. Vreo 2 ani am stat în stradă. Petreceam câteva ore din zi în atelier confecționând portmonee, apoi câteva ore – pe bulevardul Ștefan cel Mare. Așa îmi făceam bani pentru mâncare.

Eu sunt autodidact, nimeni nu m-a învățat meserie, nu am fost ucenicul cuiva. Am învățat din propriile greșeli. Dar probabil e și o vocație. Bunelul era tâmplar, mama făcea artizanat și ea – confecționa păpuși din pănușă. Când eram mic, mereu meșteream ceva în atelierul bunicului. Îmi făceam arcuri, tot felul de jucării. Meșteșugul îmi este în sânge. Îmi plac meșteșugarii. Era un bunel Alexandru, peste drum de casa noastră…

Tu de unde ești? 

Sunt din satul Caracui, raionul Hâncești. Apoi moș Alexandru stătea toată ziua și împletea coșuri din lozie. Nu știu de ce, mi-a revenit imaginea asta în cap zilele acestea. Cum el stătea și împletea…

Scuză-mă că iar te întrerup, dar mă uit la tine, îți privesc mersul, îți aud vorba și văd un suflet tânăr prins în corp bătrân. Portul și vorba ta sunt bătrânești.

Probabil în ADN-ul tău s-a imprimat ceea ce a fost Dedușka Dima sau poate moș Alexandru, din casa de peste drum. Ești un om neobișnuit de … așezat pentru ai tăi 31 de ani. 

Sunt prea bătrân … (zâmbește) Eu am crescut la țară, am fost mereu înconjurat de oameni muncitori, oameni simpli, care trăiau cu asta. Moș Alexandru știa să facă de toate. Avea o căsuță din lut, cu acoperiș din stuf. Nu mai găsești din acestea, astăzi. Acum acolo e loc gol. Au demolat-o. Nici bunei din ăștia nu mai sunt. El știa și să prășească, să facă vin. Acum în genere țăranii dispar. Cred că nu o să mai existe din cei pe care i-am memorizat eu. Se schimbă mediul rural. Toți migrează în oraș. Nu avem nici cultură țărănească, nici urbană. Masa critică – nici țărani, nici orășeni nu sunt. Avem provinciali care încearcă, stângace, să arate ca orășenii. Se văd doar aerele.

Tu ce ești? Țăran sau orășean?

Pe de o parte sunt țăran din talpă, știu cum e să fii țăran. Nu trăiesc însă din munca de la țară. Iată frații mei sunt țărani. Frate-meu s-a dus să taie lemne. Eu îi spun, hai să facem lucrul aici în atelier și vom cumpăra lemnele. El îmi spune „Dap’ treb’ 5000 de lei. Nu, că vreau să tai lemne, așa e mai simplu..”

Dar tu de ce ai plecat de la țară și când?

Dar de ce pleacă oamenii de la țară? Nu ai ce face la țară. În unele sate mai sunt gospodării țărănești sau fermieri gospodari care oferă lucru, o parte lucrează în agricultură. Restul pleacă în oraș. E un exod al țăranului din mediul rural. Pe de o parte, e un proces firesc.

Și apoi, satul nu e tocmai un mediu prielnic pentru ceea ce faci tu, mă gândesc eu. 

Istoria cu plecatul la oraș e mai lungă. Inițial am plecat la studii. Am făcut Academia de Arte.

Ce trebuia să fii?

Actor trebuia să fiu.

Unde? În teatru sau cinema?

Nu mai contează.

De ce nu contează?

Am avut un rol recent în „Reziliența” regizat de Mihai Țărnă (menționează Dima, printre altele).

Serios, Reziliența? (Întreb exaltată, dând de înțeles că știu despre ce e vorba)

L-ai văzut? (Dumitru brusc se oprește din cusutul micii burgheze pe margine și, pentru prima dată, îi văd gheața din ochi topindu-se. Ochii îi ard)

Am văzut trailerul, am fost la conferința de lansare a proiectului. Apari și tu în peliculă? Nu am reținut, scuze. 

Am jucat un rol central acolo. Eram preotul Serghei Curnic, în tinerețe. A fost fain că echipa de filmare și de producție era una profesionistă, regizorul – foarte bun.

De ce ai acceptat rolul?

Mi-era interesantă bucătăria de film. Apoi, totul s-a întâmplat spontan. Ei nu găseau tipajul și omul potrivit pentru rolul de preot. Dacă nu găsești omul potrivit, iese un film tras de urechi.

Dima Moroz, în rolul preotului, în „Reziliența”

Dar actoria, la noi, e o meserie dulce-amară. Când vedeam cum actorii erau plătiți cu 200 de lei pe zi și îi aruncau în groapa ceea (era scena cu împușcații)….Realmente îi aruncau de câteva ori, de la o înălțime de câțiva metri pe cutii de carton. La noi, cu arta e cam așa: „Hai că trebu, hai pentru artă să facem”. Eu de asta și am plecat de la Academia de Arte, nu am mai terminat studiile. Trebuie să ai noroc ca să te ia un regizor bun și să participi la un proiect cu o însemnătate valoroasă pentru artă, cinematografie. Așa că acum, chiar să îmi dea buni, nu mă interesează actoria. Iată eu fac genți.”

La ce vârstă s-a stins elanul?

„Aveam vreo 25 de ani. Nu vedeam rostul, continuitatea. Profesorii ne spuneau că viața de actor e de câine și aveau dreptate. La noi în Moldova așa e. Actorii la noi supraviețuiesc doar având două – trei locuri de muncă. Eu personal nu aș putea trăi așa, nu mă pot pulveriza în mai multe părți. Și-apoi, îmi era foame. Trebuia să fac ceva ca să am mâncare. Eu sunt Hamlet care nu l-a jucat niciodată pe Hamlet…”

De ce Hamlet?

A venit într-o zi Emilian Crețu, noi taman am ocupat studioul în care a învățat el, la Academia de Arte. Ei au ieșit din „podval”, noi l-am ocupat. Avea nostalgia de facultate. Așa e cu actoria la noi, dacă absolvești facultatea, teatrul se cam termină pentru mulți acolo, în academie. Cineva se angajează, altul – nu prea. Emilian venea des și spunea că vine să facă cunoștință cu noile generații. „Opa, iată aveți și un Hamlet aici”, a exclamat el când m-a văzut. Așa mi-a mers porecla – Hamlet.”

Și în viață, cum ești? Ca Hamlet?

Sunt ca nimeni. Nu joc un rol…Iată eu fac genți.

 

 

Click pe link, dacă vrei să le vezi sau vrei sa comanzi o geantă, un portmoneu, o curea, o curelușă pentru ceas sau o poșetă:

https://m.facebook.com/dumitrumoroz77/?tsid=0.26674183696981624&source=result

 

 

 

 

 

 

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close