Despre copii

Eu nu îmi laud copiii, nu le spun „BRAVO!”

Fetița noastră cea mai mare, în vârstă de 14 luni, nu aude niciodată de la mine cuvântul „Bravo!”. În schimb bunicii și străinii o laudă tot timpul. Îi zic „Bravo!” pentru cele mai mărunte dintre mărunțișuri: pentru că le-a adus mingea, pentru că a spus corect cum fac pisica, rățușca sau cățelul, pentru că o leagănă pe sora ei mai mică, pentru că a băut apă, pentru că a mâncat, pentru că a zâmbit cochet și da, Emma este în ochii buneilor cel mai deștept copil dintre copii.

Să nu mă înțelegeți greșit, eu chiar cred că  Emma e un copil extraordinar, exact așa cum sunt și ceilalți copii. De ce atunci nu o scald în laude pentru lucrurile minunate pe care le face, nici măcar pentru dobândirea noilor abilități, legate de creșterea sau dezvoltarea sa?

Bingo!

Nu o laud tocmai pentru că Emma nu le face pentru MINE, pentru tata ori bunei. Nu le face pentru străini. Și așa vreau să rămână. M-aș întrista enorm să știu că fetele noastre fac ceva ca să obțină aprobarea sau aplauzele noastre.

De ce spun asta?

Copiii au lipici la „bravo” și la aplauze. La un moment dat, când termină ceva de făcut, dacă sunt „hrăniți” constant cu laude, ei caută spectatori, caută public. Odată pomeniți adulți, vor căuta aprobarea celor din jur, la locul de muncă, acasă, în familie, la sala de forță, ORIUNDE. Cât despre exclamațiile de genul „Ce deșteaptă ești!”, din proprie experiență știu, pun o grea povară pe umerii copilului. Omulețul care crește cu etichetele „deștept”, „cel mai bun” și altele asemenea, se va teme să greșească, ar putea chiar renunța să încerce ceva din această cauză sau se va simți doborât în caz de eșec.

Dacă ai dat și tu cândva peste articolele ce se vor motivaționale, legate de educația evreilor, în care ni se spune că trebuie să le insuflăm copiilor că sunt cei mai deștepți și că trebuie să îi lăudăm 24 de ore din 25, atunci vedeți cartea “The Danish Way of Parenting”. Nu știu dacă o puteți găsi și în limba română. Pornind de la întrebarea „Ce îi face pe danezi cei mai fericiți oameni de pe pământ?” autorii ne fac să privim cu alți ochi copiii și grija de părinte.

Așadar, de ce nu îmi laud eu fetița de un an și două luni nici măcar atunci când mă ajută să mătur, atunci când ia buretele să șteargă pe jos după ce a mâncat sau atunci când îi reușește să treacă de pe un scaun pe altul, mai înalt? Apropo, ador abilitățile ei de escaladare și soluțiile ei pentru a ajunge la ceea ce își dorește.

Nu o laud, pentru că prefer să o încurajez.

Nu o laud, pentru că nu vreau să o deranjez.

Nu vreau să îi întrerup cercetările cu ovațiile, cu aplauzele mele. Nici într-un caz nu îi strig „bravo” atunci când îi reușește să înșurubeze ceva sau când construiește un turn din cuburi. Îi respect timpul și eforturile. Orice intervenție îi poate fura din concentrare, ceea ce poate nărui construcția.

Ce fac eu în schimb? Îi dăruiesc un zâmbet cald dacă ridică ochii spre mine, iar dacă văd că e pregătită să încheie activitatea sau să ia o pauză, îi spun cât de mult mă bucur pentru ea, că i-a reușit ceva, descriu în câteva cuvinte procesul și o încurajez să mai încerce dacă renunță (Exemple: Emma, te descurci tot mai bine la suprapunerea cuburilor, ce înalt e acum turnul, super! Emma, dar cât de repede te urci pe scaun, atât de puternică ești! Îmi place să te privesc urcând, ai abilități de alpinist! etc., etc…)

Neapărat îi mulțumesc pentru orice ajutor. În cartea „Educația Montessori în primii ani de viață. De la naștere până la 3 ani”, pe care o găsiți la Librarius, am subliniat zeci de rânduri care m-au inspirat mult și se află în rezonanță cu ceea ce cred eu despre laude și aplauze în timpul activităților copiilor.

Atunci când aplaudă, când spune „minunat”, când îi dă un pupic sau când face orice alt gest de genul acesta, adultul bine intenționat atrage atenția copilului către sine și îi mută atenția de la sarcina pe care o avea de îndeplinit. La prea multe interferențe de genul acesta, copilul devine conștient de sine. Să ne amintim ce probleme avem când practicăm un sport și ne gândim ce impresie își fac spectatorii despre noi sau atunci când avem de ținut un discurs și ne concentrăm pe înfățișarea noastră în loc să ne concentrăm pe public și pe mesajul pe care vrem să îl transmitem.

În plus, aclamările părinților, când sunt exagerate, îi pot afecta independența și îi pot crea așteptarea de a avea public pentru o realizare obișnuită”.

Vedeți neapărat cartea, iar eu voi reveni, într-una din zile, cu lista mea de lecturi pe care le recomand, în primul rând, viitorilor părinți.

 

 

 

 

 

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button
Close