Despre copiiOameni

Fetița cea mare mi-a testat la greu limitele, ieri. Care sunt adevăratele motive pentru care copiii ne testează limitele?

Ieri, fetița noastră, îngerașul nostru de 2 ani și 4 luni, îmi testa „încontinuu” limitele. Când spun „încontinuu”, exact asta am în vedere. Non-stop. La fiecare pas. Fiecare mișcare, fiecare activitate a noastră, absolut obișnuită în alte zile, ieri era însoțită de rezistență și scâncete (sunt mai rele decât plânsetele de mii de ori și mă apasă pe creier, sunt mai teribile decât creta care zgârâie tabla). Nici la duș nu am fost lăsată fără „Nu vreau”, acompaniat de niorlăială…profundă, sonoră, continuă.

Asta nu vreau. Acolo nu vreau. Să dorm nu vreau (deși era varză). Nu o adormi pe Mia, Mia nu vrea să doarmă. Nu. Cu mașina nu vreau. Nu o să strâng, mama să strângă…”

Și așa, toată ziua.

Eram sleită de puteri când a venit soțul meu, seara, acasă. În același timp – foarte fericită, gândindu-mă că el o va „prelua”, iar eu, în sfârșit, o să mă pot așeza pe scaun. Demult nu am fost atât de obosită, după o zi petrecută acasă și pe drumuri doar cu ele, cu fetele noastre. O adorm pe cea mică la sân, închid ușa, ies tiptil, în vârful degetelor, din dormitor, ce mai, fără să respir, ca să nu îi întrerup somnul și pentru ca eu, în sfârșit, să mă cufund în leagănul din sufragerie la care am visat toată ziua. Încă îmi făceam culcuș în leagăn, când o văd pe minunea noastră îndreptându-se glonț spre dormitorul în care dormea Mia, în vârstă de 1 an și 3 luni. Din mers mi-a aruncat o privire peste umăr, din aia despre care știu că prevestește o bazaconie și s-a apropiat de ușă. S-a oprit, a dat să tragă clanța, în regim de slow motion, parcă rugându-se să audă „Nu e voie” ca să explodeze.

Ostenită, nu m-am ridicat din leagăn, doar i-am zis: „Emma, te rog rămâi aici. Mia doarme. O vei trezi”.

Atâta a trebuit ca să erupă un plânset, de fapt nu, mai degrabă un scâncet înțepător, însoțit de un „NUUUUUUUUUU” care părea că ajunge la cer. Totul părea bine regizat, ca să fie atins un singur scop: trezirea Miei. Dacă nu aș cunoaște nimic despre psihologia copiilor de 2 -3 ani, aș fi jurat că era pornită împotriva mea, că a urzit planuri toată ziua cum să mă scoată din minți.

În fine, după o zi în care am gestionat cu blândețe toate crizele, emoțiile și rezistența fetelor, fiind ruptă de oboseală, la această ultimă fază … am răbufnit. Aveam în casă două fete care plângeau din toți plămânii. Mă simțeam frântă, depășită de situație, îmi venea și mie să plâng….dar de ce să fiu atât de delicată în exprimări, o să zic altfel, îmi venea să URLU, SĂ ZBIER, SĂ MĂ DAU CU CAPUL DE PEREȚI. Cu o mână grea, am așezat-o pe Emma pe canapea, i-am zis cele mai nepotrivite fraze, precum că nimic nu o să obțină cu o asemenea atitudine (Cap is here) și m-am refugiat în cameră, scăpând pe drum câteva înjurături. Am trântit ușa și am început să plâng. Căpitanul de navă s-a transformat într-un copil care se simțea neputincios, extenuat emoțional, neapreciat, neiubit. Mai pe scurt, un coșmar. În plus, mă simțeam vinovată, mamă rea, un părinte inconștient. O auzeam după perete plângând și țipând că vrea la mine. Minute bune, îmi simțeam rezervorul iubirii gol, simțeam că nu am ce oferi. După ce m-am liniștit, evident, am vorbit cu Emma, i-am explicat ce am simțit, mi-am cerut scuze că am erupt. Emma … se comporta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, doar că avea ochii roșii și în continuare voia să doarmă, dar se împotrivea. Într-un final, am adormit toți patru, iar după a doua alăptarea la sân a fetei mici, nu mai puteam închide un ochi.

Insomnie. Este clar, mă măcina sentimentul de vină. Am început să studiez fiecare amănunt din acea zi, cum am ajuns unde am ajuns, ce trebuie să fac mai departe. Înțelegeam că am comis trei mari greșeli pe parcursul întregii zile:

  1. Am luat „testarea limitelor”, obișnuită pentru vârsta Emmei, personal.
  2. Nu am pus limitele înainte să fie prea târziu. Am admis să îmi fie încălcate limitele de mai multe ori, de unde și frustarea, iar la sfârșit de zi – epuizarea resurselor emoționale.
  3. Nu mi-am oferit suficientă odihnă și timp pentru mine în zilele precedente. Nu mai vorbesc despre nopțile mele albe, petrecute în alăptare la sân, dar asta e o altă poveste.

Și dacă tot aveam insomnie, mi-am zis să îmi împrospătez cunoștințele despre testarea limitelor. Am recitit un articol bun, pe care vreau să îl împart cu voi, poate vă prinde bine. Cine știe, poate astăzi este ziua în care și voi aveți nevoie de el, așa cum eu aveam nevoie de el ieri, pe la 2 noaptea.

Citește articolul, în original, integral, aici: https://www.janetlansbury.com/2013/10/the-real-reasons-toddlers-push-limits/

Motivele adevărate pentru care un „toddler” (un copil mic) testează limitele:

Regula #1: NICIODATĂ, dar NICIODATĂ, nu luați testarea limitelor personal. Copiii noștri ne iubesc, ne apreciază și au nevoie de noi mai mult decât o pot exprima (nota mea: Dimineață, ca și cum ziua de ieri nu a existat, Emma nu se mai dezlipea de mine, se cerea îmbrățișată, mângâiată și toată ziua am făcut treburile noastre obișnuite într-o atmosferă ca în basme, în dragoste, glume, cooperare, mai pe scurt, ca de obicei.) Amintește-ți aceste adevăruri de mai multe ori pe zi, până vor deveni parte din tine, deaorece o perspectivă sănătoasă asupra „testării limitelor” este un start crucial. Respectul față de copii înseamnă înțelegerea etapei de dezvoltare în care se află ei și mai înseamnă să NU REACȚIONEZI la comportamentul specific vârstei lor.  Să nu îi tratăm de la egal la egal.

Iată cele mai frecvente motive pentru care un copil mic testează limitele:

1. SOS, nu pot funcționa

Copiii mici sunt ultimii oameni de pe Pământ care își pot înregistra propria oboseală sau foame.  Ei par programați să continue și câteodată corpul lor va poseda mintea și va transmite mesaje de ajutor prin comportamente care să ne atragă atenția. Când mă gândesc la cum proprii mei copii îmi testează limitele, imediat îmi vine în minte oboseala. În timpul unei călătorii cu familia, una din fetele mele, pe atunci în vârstă de 4 ani, neobișnuit pentru ea, i-a vorbit grosolan mamei mele. Primul gând era: „Cum a putut?”, dar determinată să rămân calmă, am intervenit cu: „Nu te pot lăsa să îi vorbești astfel bunicii, vom pleca”. Am condus-o din cameră în timp ce striga, deși eu eram cea care voia să strige.  Cât o duceam într-un spațiu privat, unde putea să își descarce emoțiile în siguranță, mi-a venit un gând: Noi am călătorit 6 sau 7 ore. Desigur că este extenuată și încearcă să îmi aducă asta la cunoștință în felul ei, potrivit vârstei de 4 ani. Daahh…E vina mea din nou.

2. Claritate, vă rog

Copiii deseori ne testează limitele pur și simplu pentru că nu au primit un răspuns direct la întrebarea: „Ce vei face dacă eu voi proceda așa sau altfel?” Și ei ar putea să aibă nevoie să știe: „Va fi diferit în amiaza zilei de luni? Sau atunci când vei fi obosită? Sau dacă eu voi fi morocănos? Dacă eu mă voi supăra, vei acționa tu cumva diferit?” Așadar, continuând să testeze limitele, copiii își vor face treaba, adică vor învăța ce înseamnă să fii lider și cum este dragostea noastră, își vor clarifica așteptările noastre și regulile casei, vor învăța până unde ajunge puterea lor. Meseria noastră este să le răspundem cât mai calm și cât mai direct posibil. Răspunsurile noastre, desigur, vor varia de la o situație la alta, dar trebuie să demonstreze în mod constant că nu ne simțim amenințați de comportamentul lor, că îl putem gestiona și că nu e mare scofală deloc. (Comentariul meu: O explicație genială! Direct în țintă, foarte bine punctat.)

3. Care e tam-ta-ra-ram-ul în povestea asta?

Atunci când părinții își pierd cumpătul, țin predici sau chiar vorbesc despre testarea limitelor prea mult, ei creează de fapt mici drame, interesante, în care copiii tind să se angajeze. Pedepsele și răspunsurile emotive creează istorii care sunt amenințătoare, alarmante, producătoare de vină sau rușine ori una și alta împreună.  Atunci când părinții spun mai mult de o propoziție sau două despre comportamentul prin care se testează limitele, chiar și atunci când rămân calmi, ei riscă să creeze o poveste despre un copil cu o problemă (de exemplu că își îmbrățișează sora prea tare), ceea ce cauzează asocierea copilului cu asta, ca și cum ar fi problema lui, pe când era un simplu imuls, un comportament de moment, pe care l-a încercat de câteva ori.

În loc să reacționăm și să riscăm să creăm o poveste în jurul scâncetelor sau frazelor pe care le pot arunca, de genul: „Ești proastă”, „ Te urăsc”, eu descurajez un asemenea comportament lăsându-le pur și simplu să curgă, să treacă pe lângă mine. Maximul pe care îl fac este să validez emoția: „Văd că ești furioasă să plecăm din parc. Asta te dezamăgește.” Mereu, mereu încurajați-vă copiii să își exprime emoțiile. Din nou, testarea noastră cu asemenea comportamente din când în când este potrivită vârstei, iar dacă reacționăm, noi vom încuraja să continue.  Uneori copiii zâmbesc sau râd atunci când activează un asemenea comportament, dar sunt zâmbete care exprimă mai degrabă dificultatea pe care o întâmpină decât fericirea.

4. Am lideri capabili? 

Imaginați-vă cât de derutant este să ai 2,3 sau 4 ani și să nu fii sigur că ai un lider capabil. Cei mai eficienți lideri conduc cu încredere, își păstrează simțul umorului (comentariu: Aceasta e dorința mea cea mai fierbinte, un aspect asupra căruia lucrez intens, să reacționez cu umor în orice situație) și fac totul să pară ușor. Asta necesită antrenament, stați fără grijă, dar copiii ne oferă mii de șanse prin testarea limitelor să facem să ne iasă bine.

5. Am acel sentiment 

Copiii deseori testează limitele atunci când și-au suprimat emoțiile și nu și-au eliberat stresul atunci când au avut nevoie. Încrederea în acest proces și setarea calmă, în același timp, fermă a limitelor, copilului nostru este cea mai rapidă și sănătoasă cale prin care vom ușura această nevoie de a testa limitele.

6. Un fel de cea mai sinceră modalitate prin care ei ne flatează

Copiii sunt sensibili și ușor de impresionat, iar noi suntem modelele cu cea mai mare influență pentru ei. Ei vor absorbi comportamentul nostru și îl vor reflecta în propriul comportament.  De exemplu, dacă vom smulge din mâna lor jucăriile, copiii noștri le vor smulge din mâinile prietenilor lor. Un copil va avea un comportament haotic atunci când părinții vor fi supărați sau stresați, mai ales dacă nu și-au exprimat deschis emoțiile.

7. E cea mai bună cale pentru a atrage atenția în aceste zile

Dacă au avut parte de puțină atenție din partea noastră sau dacă au existat mici drame în jurul comportamentului de testare a limitelor, copilul ar putea să cotinue ca să obțină atenția.

8. Mi-ai spus că mă iubești, în ultima vreme?

Atunci când copiii se simt neglijați, frica lor se exprimă prin testarea limitelor. Îmbrățișările, pupicurile și „te iubesc” cu siguranță vor construi punți între copil și părinte, dar mesajele de dragoste care contează și se aud cel mai bine sunt exprimate prin răbdarea noastră, empatia, acceptarea, liderismul cu respect și interesul adevărat față de copilul nostru.

Și dacă tot nu am putut adormi până pe la 6 dimineața, după ce am citit articolul, am avut suficient timp ca să „frunzăresc” amintirile despre ziua de ieri. Am înțeles de ce Emma mă testa. Am început ziua cu stângul. După ce am luat micul dejun, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă așez să scriu un articol pentru care am termen limită zilele acestea. Acum sunt sigură, dacă m-aș fi jucat mai întâi cu Emma, lucurile ar fi mers mult mai bine. Dar cine știe? POate au mers exact așa cum a trebuit, căci am învățat multe, ziua și noaptea de ieri mi-au adus o lecție bună. Mi-au amintit unde și cât mai am de muncit ca să mă pot numi părinte conștient, așa cum îmi doresc să fiu. 

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close