Despre copiiOameni

Majoritatea părinților se comportă ca niște comandanți de oști pe terenul de joacă

Copilul nostru vorbește mai des cu mămicile, decât cu alți copii

„Urcă pe topoganul acela, hai acum pe celălalt”, „Dă-te pe scrânciobul cela”, „Lasă fetița să treacă, tu așteaptă”, „Hai, numără inelele, numără treptele, desenează”, „Lasă inelele, hai să ne jucăm cu mingea”, „Pune inelele în ordinea care trebuie și spune cu voce tare culorile. Nu aud. Spune să aud”, „Lasă culorile, hai să ne jucăm cu mingea. Emma, vino să te joci mingea. Andrei, dă-i mingea Emmei. Nu mie, Emmei”.

Pentru Dumnezeu, ce se întâmplă?

Instrucțiuni peste instrucțiuni. Du-te încolo, de ce te-ai dus încolo, vino încoace. Fă asta, lasă asta și fă cealaltă. Mă miră că nu amețesc acei copii care aud atâtea ordine pe terenul de joacă de la părinții sau bonele lor.

Lăsați copiii să exploreze.

Lăsați copiii să se concentreze asupra activităților, nu asupra voastră.

Lăsați copiii să își aleagă activitatea.

Lăsați copiii să urce singurei scările, să se dea de-a dura dacă vor, să se dea pe topogan și tot așa. Asigurați-le spatele dacă o cere vârsta și dacă e nevoie din motive plauzibile. Dacă le strigați de un milion de ori, la fiecare pas făcut de ei, „fii atent”, anume atenția o să le lipsească, mai ales la băieței. Băieții, prin definiție, nu pot face multitasking.

Lăsați copiii să aleagă dacă vor să le vorbească altor copii sau nu. Nu impuneți conversațiile.

Lăsați copiii să facă lucrurile în ritmul lor. Comparațiile rănesc și taie elanul. „Ia te uită cum fetița e bravo, cât de repede se dă pe topogan, nu se teme, vezi? Da tu?”, „Ia uite ce fetiță cuminte, ascultătoare. Dar tu?” Genial a fost răspunsul unui băiețel, vădit sătul să fie comparat cu alții. „Dar eu sunt obraznic, sunt rău. Ba haha”.

Eu am realizat că fetița noastră de un an și 4 luni vorbește mai mult cu mămicile decât cu copiii. Mamele îi pun întrebări și tot ele răspund/povestesc ceva în locul odraslelor lor. Ele inițiază jocuri și activități cu fetița mea. Ador să observ copiii sub 3 ani vorbind. Nu se exprimă foarte bine în limba adulților, dar se înțeleg perfect. Pentru asta și merg pe terenul de joacă, inclusiv pentru ca Emma noastră să comunice cu semenii ei, mai ales cu cei mai măricei. Dar nu, nu prea are cum. Mămicile dictează regulile jocului. Am observat ceva interesant. După ce fetița noastră apucă să discute cu alți copii, vorbește întruna cu mine, tot îmi povestește ceva, mă întreabă. Nu se întâmplă asta după interacțiunea cu alți părinți. Și, atunci când adulții îi vorbesc, Emma nu vorbește. Apleacă ochii, se uită în pământ și tace.

Despre hiper-protecție nici nu mai vreau să vorbesc. E un subiect aparte. După mine, e tare ciudat, să îți cocoloșești copilul, apoi brusc, pe la 12 ani, să îi ceri să facă totul singur și să își rezolve problemele. De ce ceri independență dacă niciodată nu ai încurajat-o?

Unele mame, scuzați-mi franchețea, se comportă ca la școală pe terenul de joacă, ca niște profesoare, deși copilul vrea doar joacă. Atâta tot. Pentru asta vrea și el pe teren. SĂ SE JOACE. Mamele, în fel și chip, se străduiesc să le amintească toate cântecelele pe care le știu, să danseze în fața lor, să le vorbească în trei limbi odată. Când te uiți dintr-o parte, arată destul de straniu. Copilul tot încearcă să se focuseze pe niște mărunțișuri găsite în nisip, iar mama flutură din mâini, dirijează, îl trage de mânecă să se uite la ea și să repete ceva. Și atunci, am senzația că vor să le impresioneze pe alte mămici sau doar să audă / să simtă aprobarea cuiva că își fac treaba de părinte foarte bune. Ce mai, sunt mame exemplare.

De „bravo” nici nu mai vreau să vorbesc. La fiecare pas. Bravo, bravo, bravo. Un băiețel, am văzut scena cu ochii mei, nu a mers pe topogan decât după ce a primit asigurări de la mama că o să îi spună „bravo”. El spune: „Dar tu o să îmi spui bravo?” Ea zice: „Da,da.” El aleargă pe topogan.

Ce vrem noi de la copiii noștri? Cum îi tratăm? Ca pe niște roboței sau, poate, cățeluși?

Să îi lăsăm să comunice, să exploreze, să testeze. Lecții de matematică, citire, desen și altele facem acasă. Dați-le voie să vină ei cu inițiativa, să aleagă jocul pe care le-ar plăcea să îl facă în ziua aceea. Sincer, dacă pe mine m-ar trage atâta de mânecă cineva timp de 30-4o de minute, aș exploda sau pur și simplu nu aș mai face nimic. E o amețeală fără sfârșit.

Și dați-le voie, vă rog frumos, să se murdărească. La ce au mai venit pe terenul de joacă? Și, vă rog, nu le mai propuneți copiilor străini covrigei și altele. Nu-i mângâiați. Pe Emma noastră mereu cineva vrea să o mângâie. Dar respectați-le corpul și nu-i pipăiți. Despre mângâierile străinilor, probabil, o să vorbesc într-un alt articol, ca să nu creez aici un haos, abordând un milion de subiecte.

Vă rog mult, nu trageți copiii proprii, nici pe cei străini, de picioare, ca să coboare mai repede de pe topogan. Fiți mai răbdători și mai înțelegători. Nu le spuneți „Nu-ți fie frică”, permiteți-le să își trăiască emoția, validați-le emoția. E ca și cum i-ai spune „Nu râde” atunci când se întâmplă ceva foarte amuzant sau „Nu respira”.

În cazul în care copiii coboară  pe topogan pe burtică, și nu pe funduleț, sau fac alte lucruri, în alte moduri decât cele preferate de voi, dar ajung la același rezultat, BUCURAȚI-VĂ, mândriți-vă că au ajuns la rezultat prin propriile metode, originale, neînvățate, obținute prin propriul exercițiu logic.  Copiii sunt inteligenți, iar noi pur și simplu învățați, citiți. Mai bine învățăm noi de la ei, că avem ce.

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close