Ne-am luat o căsuță bătrânească în sat și ne apucăm să o restaurăm

Dragostea mea pentru sat vine din copilărie. Amintirile mele de copil mai sunt încă vii în satul Vadul-Rașcov, pe malul Nistrului, pe stânci și în pădure. Această localitate, cu hudițe strâmte, era pentru mine o planetă aparte. Așa cum râul a modelat malurile, satul Vadul-Rașcov mi-a modelat într-o mare măsură caracterul.

Vite la adăpat am dus, în viță de vie și în păpușoi am prășit, colibe în padure am construit, floarea-soarelui de vrăbii am apărat. Bunelul a inventat un sistem inteligent pe care nu l-am mai găsit nicăieri. A legat pe rândul de răsărită sârme de care a agățat conserve goale. Trăgeai de sârmă – conservele zornăiau și vrăbiile se speriau. Stăteam ore întregi în căsuțele din lut nici pe jumătate construite, cu firele de sârmă în mână, așteptam să vina vrăbiile ca să le speriem. Unicul motiv serios pentru care lăsam „postul” era o scăldătoare în Nistru.

Amintiri din copilările sunt multe. Iubesc de mică satul și dintotdeauna mi-am dorit o căsuță la sat. Într-o zi, o să avem una și la Vadul-Rașcov. Până atunci însă vrem să fim mai aproape de capitală, ca să facem ușor naveta, de aceea ne-am făcut gospodari cu casă în satul Râșcova, raionul Criuleni (la doar 35 km de Chișinău și vreo 15 – de Butuceni). Am cumpărat o căsuță despre care documentele spun că e din 1930, însă vecina Valentina se jură că are cel mult 70 de ani. Dânsa insistă că venea să se joace pe acoperișul casei când se construia. Astăzi doamna are 74 de ani.

Mai pe scurt, cifrele nu prea contează. Ne bucurăm că am găsit o căsuță bătrânească practic în inima Codrilor. Unii specialiști cred că suntem nebuni pentru că ne dorim să o restaurăm, dar eu nici nu vreau să mă gândesc la un alt scenariu și sunt nerăbdătoare să văd ce o să iasă. Pe de altă parte, savurez pe deplin procesul și zbor de fericire. În afară de sarcină și de nașterea copiilor nu am mai zămislit nimic atât de interesant și de diferit de tot ce ne oferă cotidianul.

L-am înnebunit pe soțul meu cu ideea de a ne implica la maxim, să lăsăm în fiecare colțișor de casă și de curte amprenta noastră. Să fie un proiect de suflet, la propriu. Să lucrăm si noi, nu doar muncitorii. Așa că l-am rugat fierbinte să curățim noi curtea de gunoi și de liane, de copaci care nu mai dau roadă bună și nu lasă razele soarelui să pătrundă în ogradă, în casă. Vom scoate și via, mult prea bătrână, pe care nu a pus mână de om ani buni. Din 2016 încoace, cățelul Tobis păzește casa și ograda pustie.

Ne-am răsuflecat mânecile și am curățit ieri gunoiștea din curte. Am umplut câțiva saci cu plastic și conserve, borcane pe care nu vrem să le păstrăm. Mai am un motiv pentru care mi-am dorit să facem noi curățenie. Admiteam că meșterii nu vor sorta gunoiul și că îl vor duce grămadă la gunoiștea din sat. Iar asta e inadmisibil. Dacă se mai apucă cineva de restaurat/reconstruit o casă bătrânească, mi-aș dori să se gândească la acest aspect, să selecteze deșeurile.

Făcând abstracție de gunoiul de pe lângă casă, o să vă mărturisesc: această cochetă căsuță, cu verandă la intrare, m-a cucerit de la prima vedere. A doua zi după ce am citit anunțul, eram la poartă, apoi în legătură telefonică cu proprietarul. Îi spuneam că o luăm noi, că poate scoate anunțul. Ne-a plăcut cum e amplasată, stilul arhitectural (buneii mei tot aveau verandă), am simțit o energie inexplicabil de bună. M-am simțit, din prima, acasă.

Am mai simțit și ceva mistic în toată povestea, căci nimic nu a fost mișcat din loc de când bătrânul Mitea a murit. Iar a decedat el la numai un an după moartea soției sale. Hainele ei mai stăteau în cui, lângă ale lui, de parcă ar fi trăit împreună până la ultima lor răsuflare.

Aveam senzația că stăpânii au ieșit după poartă ca să revină peste cinci minute. Farfuriile de pe masa de afară de lângă cuptor, tigaia cu ulei de pe plită dau senzația că ei numai-numai au mâncat și au plecat grăbiți. Prosoapele parcă proaspăt împăturite, au fost puse pe pat ca să fie clădite în dulăpior. Pantalonii călcați, cu o dungă precisă și ascuțită asemenea unei lame de cuțit, au fost puși pe speteaza scaunului lângă cămașa, la fel, perfect călcată. Și rochia așteaptă cuminte să fie scoasă la plimbare. Cât bun gust am găsit în casa mare. Cearșafuri cu horboțică, prosoape, haine frumoase. Se îmbrăcau îngrijit. Mă credeți că nu am găsit nicio pată nicăieri? Nu știu cu ce spălau ei stofele, dar la sigur era ceva bun, ținând cont că nici mașină de spălat nu aveau. Nu aveau nici apă la robinet. Aduceau apă în găleți de la fântâna cu cumpănă, până în ultima lor zi și nu voiau să schimbe asta. Fiecare propunere a feciorului de a le aduce apă în robinete a fost respinsă. Trăiau simplu.

Cât strângeam obiectele din casă, mă tot gândeam la diferite lucruri legate de viața noastră pe Pământ. E atât de fragilă și efemeră. Niciodată nu știm când va trebui să plecăm și sunt atât de importante urmele pe care le lăsăm. Nici bătrânul din această casă nu știa că nu va mai reveni de la Chișinău, unde a mers să își viziteze fiul și nepoții. S-a prăbușit pe o stradă din Chișinău, unde a fost găsit mort după o zi sau două de căutări. Nu a luat cu el nimic din ceea ce au agonisit ei timp de o viață. Nu au agonisit multe lucruri materiale, dar judecând după cum a trăit în ultimele zile, înțeleg că nici nu avea nevoie de ele. Hainele pe care le păstra în Casa Mare le purta rar, prin casă și curte purta izmene și încălțăminte comode.

Și m-am gândit că unul dintre frumoasele trofee ale bătrâneții este traiul simplu. Atunci nu mai ai nevoie de nimic, decât de liniște. Și de un apel….de la copii. Mi-l imaginez pe bunelul Mitea, așezat pe scaunul din lemn masiv, adus de fecior din Germania, culegându-i numărul scris cu mâna lui sau poate a soției pe hârtie. Avea „ungherul” lui pentru convorbiri telefonice. La masă. Lângă fereastra care privește spre poartă. Îmi dau lacrimile cât scriu ….

Toți ne grăbim undeva, plecăm, lăsăm în urmă țara și familia. Nu judec pe nimeni, doar constat, deloc original, că satele noastre sunt pe moarte. Și asta, când tocmai acolo, era viața autentică. Mă doare inima să văd anunțuri Se vinde aproape la fiecare poartă dintr-un sat. Și tot inima mea se bucură atunci când văd pe rețelele sociale că tineri revin la țară, cumpără sau construiesc case în localitățile rurale. Ne-am rupt atât de tare la oraș, ca să înțelegem că vrem înapoi în sat – la apusuri cu lătrat de câini pe fundal (muzica mea preferată la amurg).

Sincer, noi ne gândeam inițial să ne mutăm la țară, fiind inspirați de grupul de pe Facebook Mutat la țară – Viața fără ceas, dar am înțeles că încă nu suntem pregătiți. Îi mulțumesc și lui Valeriu Istrati – tânărul care a salvat de abator patru căluți și îi crește în satul Râșcova. Traiul lui în sat l-a inspirat și pe soțul meu, care s-a aprins de ideea de a avea o căsuță la țară. Toată primăvara îi dădeam târcoale localității, căutând o casă pentru noi. Iar case bătrânești sunt multe. Vă sugerez să vizitați Râșcova, indiferent că vă gândiți să vă mutați la țară sau pur și simplu vă doriți odihnă activă – drumeții prin pădure, plimbări cu bicicleta prin sat și prin Codri, scăldat în lacul din localitate, interacțiune cu cei patru căluți de pe pajiștea de la poalele pădurii.

Vezi: http://apostrof.md/tag/satul-riscova-pentru-biciclete/

Acum, câteva detalii tehnice.

• Dacă iubiți și voi satul sau vă gândiți chiar să vă mutați la țară, vă recomand să aderați la grupul Mă mut la țară  – Moldova, creat de Nata Albot.
• Selectați deșeurile pe care le găsiți în casă și curte (plastic, sticlă, metal, hârtie, carton), apoi transportați-le la ABS Recycling. Nu le dați la groapa de gunoi, îi pricinuiți o pagubă imensă mediului.
• Atunci când cumpărați casa bătrânească plină, nu aruncați mobilierul de care nu aveți nevoie. Înainte de asta, întrebați-i pe localnici dacă ar vrea să își ia ceva. Din căsuța noastră scaunele, borcanele și divanul i-au trebuit vecinului nostru extraordinar de bun și de săritor la nevoie. Lucrurile care pentru noi sunt deșeu, pentru el sunt o comoară.
• Păstrați ceea ce este autentic moldovenesc, tradițional, reprezentativ pentru poporul nostru – ulcioarele din lut, covoarele moldovenești (curios în căsuța noastră este că frumoasele covoare moldovenești, din lână, viu colorate, stăteau agățate pe perete, iar pe jos – întinse covoare sintetice). Noi am dat la curățătorie covoarele și țolișoarele tradiționale, sperăm că le vom primi într-o stare foarte bună, ca să le folosim noi mai departe.

Atât pentru acum, să ne fie într-un ceas bun.