O vinărie din satul Ulmu și-a anunțat condițiile de ospitalitate: fără copii după ora 18.00, consum de 800-1000 de lei (per persoană)

Vinăria Poiana a spus în voce tare, deschis, pe pagina sa de Facebook, ceea ce mulți proprietari de business în turism gândesc, dar nu pot spune. Îți poți speria clienții, ajungi în gura târgului, ești vorbit de rău, poate șters din lista restaurantelor ce trebuie vizitate, căci moldovenii iartă, dar nu uită. Desigur, există și curioșii, care vor fi și mai tentați să ajungă la vinăria care le înaintează condiții.

Postarea vinăriei din satul Ulmu (care a fost ștearsă, probabil, după valul de reacții negative pe rețeaua socială) este o radiografie a ospitalității în Moldova, despre care vehiculează legende că ar fi infinită, veche ca țara, caldă ca pâinea. Cu siguranță avem gospodari, de regulă în sate, care își primesc oaspeții cu inima deschisă, îi pun în capul mesei indiferent de originea lor, însă observațiile mele arată că în Moldova musafirii se primesc după buzunar și după statut. Cu mai multă căldură sunt primiți cei ce plătesc bine, iar persoanele publice de exemplu se tratează regește. Zâmbetul e mai larg, bucatele mai gustoase. Un antreprenor din sfera agroturismului îmi povestea că angajatele lui roiau ca albinuțele în jurul unui oaspete străin, cu o meserie aleasă. Nu mai știau ce să facă pentru a-i intra în voie. 

Așadar, postarea vinăriei este o radiografie a societății în care trăim. Sunt serviți cei ce au statut și bani. Așa e în turismul din Moldova, așa e în sistemul medical unde ești nimeni până în clipa în care lași bani sau până spui că vii la recomandarea cuiva (acel „cuiva” fiind un prieten sau un cumetru de-al medicului). Așa este în învățământ, unde favoriții profesorilor sunt elevii din familiile înstărite sau cunoscute lor. Dar, desigur, există și excepții. Când le întâlnesc, îmi crește inima cât o pâine de bucurie. Eu vorbesc despre starea generală a lucrurilor la noi în țară.

Pe mine personal nu mă supără deloc postarea vinăriei. Este o afacere, o proprietate privată, stăpânul pune reguli, nu datorează nimic nimănui. Apreciez sinceritatea. Și eu, în acest local client, nicidecum oaspete (date fiind condițiile) vreau să știu care sunt așteptările față de mine. Ospitalitatea lor este condiționată. Mai bine să știu asta dinainte, decât să ajung acolo și să mă simt „os în gâtul cuiva”, pentru că am venit la apus de soare cu cele două fetițe ale noastre.

• Apropo, nici măcar faptul că nu sunt lăsați copiii la cină nu îmi lasă gust amar, chiar dacă noi avem doi copii mici pe care îi luăm peste tot cu noi (nu înțeleg doar ce faci cu ei dacă rămâi la hotelul vinăriei, unica explicație este că au un restaurant separat). Pot înțelege de ce seara copiii devin o problemă – sunt obosiți, mai greu cooperează, cinele romantice au alt gust când pe lângă masă aleargă cei mici. Dar poate adulții vor o petrecere privată fără cenzură și atunci copiii „strică borșul”.
• Apropo, nu văd o problemă nici în faptul că vinăria anunță expres: zeamă, mămăligă, sarmale nu avem. Asta nu înseamnă că noi suntem niște mămăligari pentru că vrem bucătărie tradițională la o vinărie din Moldova, ci doar asta: această vinărie are un alt meniu, o altă bucătărie. Și asta este bine! E o altfel de vinărie.

A scârțâit „în sufletul meu” doar partea cu banii. Consumul mediu este de 800-1000 de lei/persoana. Asta e așteptarea, înțeleg eu. Oaspeții să nu se limiteze la un ceai sau un pahar cu vin. Altfel nu ar menționa nimic despre bani. Sau, poate, au existat nemulțumiri că sunt scumpe bucatele lor fine. Oricum, odată ce s-au adus în discuție banii, se face scrum din orice urmă de ospitalitate. În așa condiții, vinăria putea nici să nu își înceapă postarea cu „dragi oaspeți” și lirica despre faptul că sunt bucuroși de oaspeți. Să lase vrăjeala și să ne cânte: „It’s all ‘bout the money/ It’s all ‘bout the dun dun do do do dumb”. Potențialul client citește printre rândurile postării reci doar asta:  „Nu vreau să pierd vremea cu tine, nu îmi ești interesant dacă nu ești pregătit să lași bani buni.”

Sunt curioasă acum, poate ne spun oamenii din domeniu, la restaurantele „fine dining” (restaurantele „fine dining” oferă atmosferă, meniu și servire de înaltă calitate) din alte colțuri ale lumii, se impune o „taxă de intrare”?

Ești anunțat cumva, deci obligat să lași suma X sau Z pe masă? Este de „bon ton”?

Și aș întreba Vinăria Poiana: ce faceți cu oaspetele care are un buget mai mic decât cel cerut de voi, pentru masă? Cum îl faceți să consume cât vă trebuie? Îl dați afară dacă vine să servească doar vin și niște gustări?