CălătoriiOameni

Pasiunile lui Anatol Untură se măsoară în mile nautice. Ce a găsit moldoveanul pe Groenlanda – cea mai mare insulă din lume, acoperită de gheață?

Pe Groenlanda nu cresc nici copaci și nici prea multă iarbă. Denumirea insulei, „Greenland”, care din engleză se traduce ca „tărâm verde” are, totuși, o explicație. Puținele petece de pământ dezgolite de gheață sunt verzi datorită lichenilor și mușchilor. Tărâmul inuiților se întinde pe o suprafață de 2 milioane de kilometri pătrați și este populat de doar 56 mii de oameni care își câștigă existența din pescuit și vânat. Pe Groenlanda poți să vezi copii mergând la școală cu carabina în spate. De ce? Ca să se apere, în caz că sunt atacați de urșii polari. Cum ajungi la insula pe care a dorit să o cumpere președintele SUA, Donald Trump? Dacă ești turist, atunci - cu un avion și vei sta într-unul dintre puținele hoteluri din unicul oraș turistic al Groenlandei - Ilulissat. Dacă ești ca Anatol Untură sau unul dintre cei 7 camarazi de expediție ai săi, atunci vei urca într-o barcă de oțel cu pânze și vei străbate Oceanul Atlantic și Arctic, fiind amenințat de mii de ghețari și furtuni ce ridică valuri de 6-8 metri. Pentru ce? Ca să descoperi o lume fascinantă, spre care nu se deschid ușile hotelurilor ultra all inclusive, în alte colțuri ale pământului. Așadar, de ce ai porni într-o expediție pe Groenlanda și ce ai de văzut odată ajuns acolo? Am stat de vorbă cu înrăitul călător, amator de nautică, aviație, mașini, vânătoare, pescuit și tehnologii informaționale - Anatol Untură. Pe 15 iunie, omul de afaceri și alți 7 aventurieri au pornit din Rekjavik (Islanda) spre Ilulissat (Groenlanda). În total, au făcut 3000 de km cu barca.

Dacă închizi acum ochii, pentru 3 minute, știind că ești pe Groenlanda, ce vezi?

În Groenlanda e vară acum, găsesc flori frumoase – lupini, care cresc și în Islanda. Iarbă nu-i, văd doar licheni. Stâncile sunt verzi, dar pentru că sunt acoperite de mușchi. În văi, acolo unde descopăr gheizere, văd o sumedenie de arbuști verzi și flori sălbatice. Cerul e de un albastru viu, peste tot în fjorzi văd balene cocoșate și foci. Temperatura aerului nu depășește 5 grade Celsius, dar umiditatea și gheața mă fac să simt că afară ar fi minus 10 grade. Pe Groenlanda nu există drumuri. Toate așezările sunt izolate, drumuri există doar în interiorul localităților. Asta mă frapează. Mașini nu sunt practic deloc. În orice localitate se găsesc 3-4 taxiuri care îi plimbă pe localnici. Asta e tot. Indiferent de ora la care vei citi acest articol, în Groenlanda va fi ziua. Aici soarele nu apune timp de patru luni și jumătate. Nopțile albe mă chinuie teribil, nu pot închide un ochi. Adorm doar doborât de oboseală. Groenlanda e în întregime acoperită de gheață. Realizez asta pe deplin atunci când o privesc de sus, din avion. Pot vedea porțiuni de numai 50-100 metri de pământ, fără gheață. Și atunci, dacă e să urci acum cu mine în avion, cel ce citești aceste rânduri, o să rămâi uluit. O să vezi o insulă înghețată, iar dacă eu îți voi șopti la ureche că grosimea gheței ajunge la 1-2 km, sunt sigur, vei simți fiori prin tot corpul. E înfiorător, în același timp fascinant, să stai față în față cu grandoarea naturii.

De regulă, călătorim prin lume ca să prindem o anumită vibrație, revenim în același oraș pentru vibe-ul care ne-a cucerit. De ce ar merge un călător pe Groenlanda, cea mai puțin populată insulă din lume? 

Eu nu am mers pentru „vibe” sau o anumită stare, căci eu cred că starea se naște în interiorul nostru. Anturajul o poate condiționa, dar poți trăi stările, pe care le simți într-o călătorie, fără a ieși din orașul în care trăiești. Este cazul lui Jules Verne care a scris cele mai bune cărți despre călătorii fără a călători. Eroii lui mergeau peste tot în lume, iar descrierile destinațiilor din operele sale erau destul de exacte, corespundeau realității. Verne a început a călători pe la 50 de ani, când opera sa era deja scrisă. Dar și atunci, se reținea cu barca mai mult pe lângă țărm. Nu a făcut mari descoperiri geografice, însă în mintea lui, exista un univers întreg. Călătoriile spre țărmuri precum e Groenlanda nu se fac pentru vibe, ci pentru a te provoca pe tine însuți, să vezi dacă îți poți schimba viața. Cineva începe să alerge maratoane pe la 30-40 de ani, cineva se căsătorește a doua sau a treia oară, alții se apucă de droguri. Eu am ales să îmi îndeplinesc visurile din copilărie. Eu m-am născut în satul Ciutulești, Florești. Mama era farmacistă, iar tatăl – lemnar. Nu aveam păsări pe lângă casă sau animale, deci am scăpat de munca grea. Ei bine, am mai mers eu la prășit, dar nu pot spune că am avut o copilărie grea, așa cum o au de regulă copiii din sat. Eu citeam. Devoram cărțile de aventură. Am crescut cu operele lui Jules Verne. Tatăl meu, și el pasionat de călătorii, avea o bibliotecă imensă. Cărțile erau refugiul meu. Când puneam cartea jos și scoteam nasul afară, vedeam praful din sat, liniștea asta de mormânt, o lume în care nu se întâmplă nimic și atunci, evadam din nou în lumea din cărți. Trăiam în universul meu. Tot timpul îmi doream mai mult decât ceea ce am, mai mult decât ceea ce trăiesc. Tatăl meu, la fel ca Jules Verne, a călătorit pentru prima oară la vârsta de 50 de ani…cu mine. În fine, citind despre Magellan, despre descoperirile geografice, îmi închipuiam că eu aș avea curaj să repet isprăvile marilor descoperitori ai lumii. Bărbații au, în ADN-ul lor, spiritul de vânător și de descoperitor, de aceea eu simt necesitatea de a trăi experiențe, în ochii unora, nechibzuite, nebunești. Dacă aș sta pe canapea, m-aș pierde.

Notițe din Jurnalul de Bord. Expediția în Groenlanda. Ziua a doua. 

„Suntem la 200 de mile nautice de Reykjavik, Islanda. Noaptea a fost grea – aproape ca viața în Moldova. Vântul s-a întețit până la 20 de noduri… Valurile înalte și rele ca cursul la dolar, ridicau barca în slăvi și apoi o înfundau în abisurile mării de îți trecea toată viața prin fața ochilor…”

Toată lumea te întreabă asta, de când ai revenit din expediție: ai văzut cu ochii tăi, pe viu, efectele încălzirii globale?

Nu. Tot ce îngheață, se și dezgheață. E adevărat, noi trăim astăzi ceea ce numim încălzire globală și omul are o parte din vină pentru acest fenomen, contribuind la înrăutățirea situației prin activitatea sa industrială. Dar dacă e să studiem istoria, mai ales istoria navigației, o să vedem că asemenea perioade, de topire a ghețarilor, au existat dintotdeauna, chiar și atunci când oamenii nu dezvoltau vreo industrie. Acestea sunt ciclurile firești ale planetei, așa funcționează ea. Există alte provocări –  plasticul în apă, mai precis, microplasticul care rămâne după ce se descompun deșeurile plastice, care ajunge în mări și oceane. Acesta poluează grav mediul. Noi nu am văzut această problemă la nord, pe lângă Islanda sau Groenlanda – un teritoriu autonom al Danemarcei, căci sunt țări civilizate, cu reguli stricte în privința protecției mediului, reciclării deșeurilor menajere și industriale. Plastic puteți vedea în Oceanul Indian. Însă porturile, ca peste tot în lume de altfel, sunt foarte murdare chiar și în Groenlanda. Bărcile pescarilor sunt alimentate cu un combustibil de proastă calitate, ceea ce, inevitabil, poluează apa.

Notițe din Jurnalul de Bord. Expediția în Groenlanda. Ziua a treia.

Soare, vânt slab, valuri mici și încă 370 de mile nautice până la primul pământ – Christianssund, Groenlanda! Un lucru straniu sunt pescărușii – la orice depărtare de mal ei sunt prezenți. Mereu în urma noastră, strigând și cerând de mâncare… În schimb, am văzut deja jeturi de apă de la balene, le-am văzut și pe radar, semn că sunt tot mai aproape curenții arctici. Cam în două zile temperatura va scădea sub zero și vor apărea iceberg-uri plutitori.

Ziceai tu că există un singur oraș turistic pe această insulă de 2 milioane de kilometri pătrați. Ce are de făcut un turist pe Groenlanda?

Da, Ilulissat este unicul oraș turistic, ajungi acolo doar cu avionul. Acolo, se află un mic aeroport, dar să nu vă imaginați un aeroport clasic. E ca o gară auto mai mult, este amenajată doar pista de decolare și de aterizare. Există o singură cursă, Nuuk-Ilulissat, Nuuk fiind capitala Groenlandei. La Nuuk zbori din Copenhaga, Danemarca. Orașul Ilulissat se situează într-un golf (Disco Bay) cu o insulă mică, ce se numește Disco. Aceasta e zona pentru plimbări cu barca, aici poți urmări cum se rup calotele glaciare, un spectacol natural fantastic. Groenlanda e toată acoperită de o calotă glaciară uriașă, care se rupe la mal. Iarăși, oamenii cred că e din cauza încălzirii globale, dar nu e acesta motivul. Iarna ninge, iar gheața, ca orice alt material, are o rezistență finită la greutate. În momentul în care ninge peste gheață, se taie extremitățile și gheața cade în ocean. Este pură fizică. Precum spuneam, e o zonă îndrăgită de turiști, poți să te plimbi pe acolo, dar nu te salvează nimeni dacă pățești ceva. Noi am asistat la un incident grav, când o bucată de ghețar s-a rupt și a căzut peste o barcă de turiști. Trei oameni au murit, unul nu a fost găsit, alții trei – au fost salvați. În așa clipe, toate bărcile din zonă sunt avertizate și obligate prin legea mărilor să ajute naufragiații. Dacă te eschivezi, răspunzi penal. Nouă ne-a revenit misiunea de a patrula zona, ceea ce am și făcut.

Vorbind despre legi, ai nevoie de autorizații ca să pornești într-o expediție pe ocean? Are dreptul oricine dintre noi să facă o asemenea călătorie, chiar dacă, în afară de pofta nebună de a explora lumea, nu are mai nimic? Nici experiență, nici școală de nautică, nici documente că ar avea în proprietate o barcă?

Legea Mării spune că pentru a naviga nu ai nevoie de act permisiv. Dacă barca e a ta, urci în ea și mergi unde vrei. Să îți mai spun ceva curios, aceeași lege spune că, dacă găsești o barcă pe apă, este a ta. Dar să revenim la tipurile de navigație, căci eu cred că e importantă clasificarea asta și ar explica multe lucruri. Există navigație costală, ceea ce fac oamenii de 40 de mii de ani. Asta înseamnă că vezi țărmul și ai repere costale.

E ceea ce facem noi, turiștii, în călătorii, așa-i?  Luăm în chirie o barcă și mergem să explorăm peșterile maritime, plajele, etc.?

Da, exact. Cam asta. Al doilea tip de navigație este offshore, adică nu vezi țărmul și te găsești la vreo 20-40 de mile nautice (40-80 km) de acesta. Al treilea tip de navigație e open water sau ocean crossing (în ape deschise).

Voi asta ați făcut, nu? Ați navigat în ape deschise?

Noi am traversat Atlanticul cu pânze (râde). Ca să navighezi în siguranță, ca să devii membru al unui echipaj pe un vas maritim, ai nevoie de școală. Eu am făcut școală nautică în România, la Set Sail Nauticshool, deschisă de frații Ovidiu și Corina Drugan. Instructor mi-a fost Oleg Margină, basarabean de origine, stabilit cu traiul în România de 20 de ani. Eu am urmat cursurile de nautică pentru categoriile C,D și S. Categoria C se referă la navigația costală, categoria D la Dunăre și ape interioare, iar S la sailing. Dunărea, apropo, e ca autostradă a Europei, are regulile sale de circulație, indicatoarele, etc. A naviga pe Dunăre și a naviga pe mare sunt două lucruri total diferite. În fine, am luat examenul care îmi permite să fiu skipper pe navă. Mai există categoriile A și B, A fiind cea mai înaltă. Deci dacă mi-aș dori să organizez o expediție cap-coadă, aș avea nevoie de categoria A. După legile românești, o obții prin examene. După legile internaționale – trebuie să aduni un anumit număr de mile nautice. E ca în aviație. Eu am vreo 5000 de mile făcute, deci aș putea pretinde la această categorie.

Uite, asta urma să te întreb. Nu te gândești să transformi pasiunea ta pentru nautică într-o afacere, să organizezi expediții, să faci turism pe mări și oceane? Înțeleg că ai afaceri cu vârf și îndesat, dar poate te ia valul și te mai apuci de una?

Nu, am afacerile mele care îmi permit să nu fiu legat de nimic. Am câteva companii IT în câteva țări europene. Mai am și o afacere în publicitate, PR. Mi-ajung. În larg eu ies pentru mine, ca să îmi urmez visurile din copilărie. Îmi plac foarte mult călătoriile, inclusiv cu familia. Unde numai nu am fost împreună, am călătorit chiar și cu rulota timp de o lună prin toată Grecia. Am o slăbiciune pentru istorie, așa că Egiptul e în topul țărilor față de care am un interes sporit. Am participat chiar și la săpături arheologice. Am stat câteva luni în Valley of the Kings, tocmai ca să cunosc mai multe despre istoria Egiptului.

Notițe din Jurnalul de Bord. Expediția în Groenlanda. Ziua a patra.

Noaptea a trecut fără incidente, dacă e să nu-l luam în considerare pe Domn Doctor care de la un vis mai picant sau de la un val mai înalt – a căzut din patul supraetajat. Suntem la 250 de mile nautice de strâmtoarea Christianssund – prima noastră destinație. Meteorologii de pe mal spun că strâmtoarea e blocată de gheață, dar cine îi crede? Noi până nu vedem cu ochii proprii, nu ne lăsăm. Sper mâine spre seară să vedem deja fiordurile Groenlandei. Marea e liniștită și dreaptă ca circumvoluțiunile politicienilor, iar echipajul vesel și… sătul. Au început să apară ghețari plutitori și balene printre ei.

Să ne întoarcem pe Groenlanda. Cine au fost camarazii tăi?

Am avut un boatsman rus, este omul care citește radarul, harțile și a mai fost pe această rută. Aisbergurile mici nu se văd de departe, ele apar pe radar, unde pot fi confundate cu valurile, căci toate obstacolele sunt în culoarea oranj pe radar. Și atunci, dacă nu te pricepi, nu ai altceva de făcut decât să chemi elicopterul ca să te scoată de acolo. Ai avea senzația că ești într-o capcană. Și atunci, este important să ai la bord un om care distinge perfect diversele obstacole ce pot apărea în largul oceanului. Dacă un aisberg mic lovește barca din oțel, va cauza stricăciuni. Dacă e ceață și ai o vizibilitate de 50 de metri, ai foarte puțin timp pentru a reacționa, pentru a schimba cursul. Dacă întârzii 2-3 minute, ești deja nas în nas cu aisbergul. În plus, barca are inerție, căci cântărește în jur de 50 de tone și atunci la sigur lovește gheața, în caz că încerci să oprești brusc o navă atât de mare. Trebuie să ai specialiști cu ochi buni, iar în ceață, anume ei te salvează. Ei citesc bine semnele, înțeleg viteza obiectului, vectorul, înțeleg dacă se intersectează traseele voastre. Timp de 7 zile am văzut mii de aisberguri care puteau să ne lovească. Din acest motiv, pe barcă nu au existat momente în care să doarmă toți membrii echipajului. Trei oameni trebuie să fie treji în timp ce ceilalți dorm. Timp de 24 de ore, ai 12 ore de odihnă și somn, 12 ore de muncă pe punte sau la bucătărie.

Așadar, asemenea expediții sunt un exercițiu serios de încredere. Vorbește-mi despre ceilalți membri ai echipajului, cine sunt?

În mare parte, sunt prietenii mei. Mihai Melnic e colegul meu de vânătoare din România, cardiochirurg de meserie. El s-a văzut prima oară în largul oceanului, dar fiind cardiochirurg, a urmărit la rece situațiile periculoase, nu a intrat în panică. Eu apropo mă temeam de asta, deoarece mulți oameni fac urât când văd numai mare, zile întregi. Nu e deloc ușor să nu vezi țărmul atâta timp. E foarte greu, psihologic, să stai în pat și să auzi valurile izbindu-se de barca din oțel gândindu-te cât de subțire e, în timp ce sub tine e doar apă….La fel de greu e să te afli la timonă, când îți este extrem de frig, barba îți îngheață și tu visezi la un ceai sau o altă băutură caldă, la o păturică. Vrei să te ascunzi sub copertină, dar înțelegi că asta pune în pericol viețile tuturor oamenilor aflați pe barcă. Odată ce te bagi la cald, nu mai vrei să ieși la ger. În expediție a mai mers vărul meu Dan Untură și instructorul meu de sailing Oleg Margină. Cel mai tânăr camarad, Mihai, are doar 25 de ani, dar caracterul – din oțel. Drept că vreo trei zile nu l-am văzut deloc, avea rău de mare. De altfel noi toți am avut. Degeaba râzi, chiar și căpitanii au rău de mare. Dacă vreo trei luni nu ai fost pe apă, este garantat că te vei simți prost. Vreo 2-3 zile durează starea asta parșivă, după care, nu ai treabă. A mers cu noi și Igor Moldovan, diplomat și jurist, colegul meu de cart și un om de fier.

Urmează o nouă expediție, dar de această dată, zici tu, ai un alt scop decât cel exclusiv turistic. Ești hotărât să ajungi pe … Antarctida! Nu te opresc nici „Roaring Forties” – o zonă situată în emisfera sudică, între latitudinile de 40 și 50 de grade, unde se adună vânturile de vest, foarte puternice, care efectiv urlă. De aici și denumirea de „40 care urlă”, dacă e să traducem mot-a-mot din engleză. Curenții și vânturile sunt foarte puternice, iar când citesc pe google descrierea, am impresia că vei avea de înfruntat o mașinărie de tocat vase maritime.

Zona, cu adevărat, nu ne va lăsa fără palpitații. E un fel de cimitir de bărci, dar dacă ai experiență în navigație și o barcă modernă, bine dotată, numai dacă ești prost dai de belea. Noi zburăm în Ushuaia, un oraș din Argentina, situat pe țărmul strâmtoarei Magellan. Navigăm prin capul Horn și strâmtoarea Drake, unde sunt cele mai multe valuri și cele mai mari vânturi de pe tot globul pământesc. Deoarece lipsește orice porțiune de pământ, vânturile au undă verde aici, circulă în aceeași direcție. E ca un robot de bucătărie, care nu se oprește deloc, vântul suflă tot timpul. De acolo, ajungem pe Antarctida.

De ce vrei să faci asta? 

Îmi doresc să fac un film despre Antarctida.

Dar oare nu s-a scris suficient, nu s-a povestit și nu s-a arătat tot ce se putea arăta despre acest continent?

Vrem să povestim despre Antarctida – continent și despre Antarctida – pământ românesc. România este una dintre puținele țări din lume care e parte la Tratatul Antarctic. Emil Racoviță este primul român care a ajuns pe Antarctida. Datorită lui, România e parte a Tratatului Antarctic. După Emil Racoviță, mulți ani nu a mai călcat un român cu piciorul pe Antarctida, până când Teodor Negoiță a ajuns acolo cu proiecte științifice. Stațiunea românească Law-Racoviță-Negoiță a activat 10 ani și ar fi frumos să încercăm să repunem România pe harta Antarctidei. Uite despre toate aceste lucruri vreau să povestesc într-un film, parteneri media îmi vor fi câteva posturi TV din România. Sunt foarte interesați, vor să facă emisiuni, să arate ce facem noi acolo. Ne vom opri la trei stații științifice, una ucraineană și două rusești. Uite de acolo vom putea transmite imagini și video. În rest, vom avea internet suficient ca să transmitem texte. Mi se pare important să realizăm această expediție. Vă dați seama, România, ca țară, ca parte a Tratatului Antarctic, are dreptul la misiuni științifice, poate autoriza staționarea altor bărci acolo. Pe Antarctida nu poți ajunge oricum. Ai nevoie de permisiune de navigare, de acostare, de permisiunea de a ieși pe mal, de a debarca. În plus, trebuie să raportezi în ce zi ajungi acolo, câți oameni vor fi, care este traseul, cum e echipată barca, sunt mii și mii de chestii. Doar la capitolul aparate și echipament trebuie respectate 600 de puncte. E riguros. Asta, deoarece operațiunile de salvare sunt imposibile în Antarctida. Nu ai cum. Pe suprafață de mii de kilometri nu există nici zare de țărm sau stații de pază de coastă care eventual ar putea să te salveze.

Deci dacă pățiți ceva în timpul expediției în Antarctida, nu vă salvează nimeni?

Nimeni.

Și te bagi în asta?

Normal! Ne pregătim. Vom avea 3 marinari și un căpitan, o barcă uriașă, de vreo 65 de picioare, iarăși, din oțel, ca să poată sparge gheața. Fiecare va avea camera și baia sa, vom avea și o saună chiar. Vom păstra unu-două locuri goale pentru momentele când cineva va avea nevoie să se retragă, să fie singur.

Ascultând toate astea, mă întreb, care a fost cea mai nebunească expediție sau călătorie pe mare, de-a ta, de până acum?

Prima Athena – Malta, când am rămas fără motor, vânt și electricitate la mijloc de Mediteraneană, timp de 3 zile și 3 nopți. Atunci am navigat după stele și compas, așa cum se făcea mii de ani în urmă. Nu aveam vânt, ne ducea doar curentul, iar când vedeam bărci venindu-ne în întâmpinare, aprindeam telefoanele sau luminile de rezervă. În 10 ore s-au descărcat toate aparatele. Am rămas noi, compasul și stelele. Dacă prindeam o boare de vânt, ridicam vela balon, care prinde vânturile slabe, chiar și pe cele de un nod (un nod=o milă nautică per oră). Problema e că te miști doar acolo unde vrea vântul, nicidecum în direcția de care ai tu nevoie. Faci zig zaguri enorme. Am avut două nopți în care nu ne mișcam deloc, nu bătea vântul, marea parcă era de plumb, nimic nu se întâmpla. Am stat două nopți pe punte, culcat și mă uitam la stele. Se întâmpla în octombrie, anul trecut, mergeam la Regata Rolex Sea din Malta. Cu această ocazie vreau sa îi transmit un salut mărinăresc la toată echipa de pe această traversadă – în special Maestrului Vali Oeru – uite asta a fost marinărie, frate.

După Antarctida mai urmează ceva? 

Eu am câteva expediții pe care vreau să le fac. Vreau să traversez Pacificul dintr-un capăt în altul. Îmi doresc să străbat Oceanul Indian. Vreau să explorez Oceanul Atlantic solitar, poate chiar cu vâsle, fără vânt. Dar rămâne de văzut. La fel nu renunț la pasiunile mai vechi, expedițiile pe patru roți. Mă gândesc și la o expediție cu mașini electrice, poate batem și niște recorduri. Dar nu pot povesti nimic mai mult, căci e doar un plan…deocamdată.

Știu că te-am mai întrebat, dar totuși, o să insist. De ce faci asta? Călătorii, în ochii majorității, extreme? Pentru faimă? Pentru audiență pe Facebook sau pentru cartea cu povești pe care o vei dărui copiilor și nepoților? Dar poate e o chestiune de bărbăție ce se cere reconfirmată printre tovarășii de vânătoare? Sau poate te plictisește rutina?

Eu mă simt bine pe canapea, dar, în același timp, îmi place să știu că mă pot ridica de la această masă ca să merg în celălalt capăt al pământului.

Anatol, nu ne rămâne decât să îți urăm vânt bun în pânze. Îți mulțumim pentru interviu.

*Acest interviu a fost realizat pentru revista „Altitude” pe care o găsiți la bordul avioanelor „Air Moldova”.  

 

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close