Alimentație și sănătateOameni

Thierry Ernst, francezul cu fabrică de cașcaval la Horodiște: „Eu cred în Moldova”

Am stat de vorbă cu Thierry Ernst pentru „Altitude” - revista de bord a companiei Air Moldova. Am descoperit lucruri noi, pe care vreau să le împart cu voi. Lectură plăcută!

Thierry Ernst, originar din Lyon, iubește ca eroii din filmele franceze. Nebunește! Fierbinte! Cu pasiune! Iubește Moldova orbește, închide ochii la defecte, consideră Chișinăul un oraș cu suflet. Le iartă moldovenilor că îl fură, le iartă alcoolismul și le dă, în schimb, locuri de muncă. Thierry Ernst a transformat școala veche din satul Horodiște în fabrică de cașcaval franțuzesc, iar în curând deschide, tot acolo, o fabrică de siropuri și dulceață. Tot el renovează casele abandonate din sat și le transformă în pensiuni turistice. În fiecare sâmbătă, de la ora 9.00, îi salută românește pe vizitatorii pieței Eco Local Farmers din scuarul centrului de afaceri Kentford din Chișinău. De la Thierry Ernst cumperi cașcaval preparat după vechile rețete franceze. Îl servește tot ca în Franța – pe pâine, fără miere sau dulceață. Despre cașcavaluri, despre viața francezului într-un sat moldovenesc și despre regrete am vorbit la unul dintre târgurile săptămânale, semnate Eco Local.

Thierry Ernst Foto: Ion Pleș Alexandru

Altitude: V-am urmărit ceva timp astăzi dimineață. Nu ați încetat o clipă să zâmbiți. E un zâmbet de serviciu sau dăruit din politețe?

Thierry Ernst: Nu, nicidecum, eu sunt sincer. Îmi place foarte mult aici. E o bucurie, e una dintre activitățile mele preferate, să vin la târg să vând. Lumea e frumoasă, suntem în inima Chișinăului. Mie îmi place acest oraș, îl consider unul cu suflet. Oamenii sunt buni. Rog să mă credeți, eu iubesc foarte mult Moldova. Am o viață bogată în această țară și nu mă refer la bani, căci nu am nevoie de mulți ca să fiu împlinit. Am nevoie de bani ca să dezvolt proiectele începute, ca să dezvolt satul în care este afacerea familiei mele. Moldova oferă multe oportunități și e interesantă viața aici. Am descoperit această țară acum 25 de ani și îndată m-am îndrăgostit.

Altitude: Cum a fost prima întâlnire cu Moldova și ce v-a determinat să rămâneți? Dacă nu ați fi cunoscut-o pe Tatiana, astăzi soția dvs., ați fi revenit pentru a dezvolta o afacere la noi?

Se întâmpla în anii ‘90. Vizitasem România, o țară care trecea prin schimbări, după Ceaușescu. Am ajuns și în Moldova, pe care am găsit-o într-o stare groaznică, era sărăcie lucie. Am revenit cu un camion de haine, mâncare și alte lucruri folositoare pentru familiile sărace din Gura Galbenei, Cimișlia. Aveam nevoie de un traducător atunci, rol care i-a revenit Tatianei, moldoveancă, precum probabil deja știți. Destinul s-a ocupat de restul. Mi-a devenit soție și avem o fetiță împreună. Dar ancora mea în Moldova este chiar acest pământ rodnic. Îmi place să lucrez pământul, să cultiv viță-de-vie, ador viața de la sat, liniștea și frumusețea care o însoțesc. În Franța nu pot avea viața pe care o am aici.

Altitude: Mai ajutați astăzi oamenii sărmani? Mai umpleți camioane cu donații?

Acum eu prefer să fac economie solidară. Nu mai vreau să dau marfă, ci instrumente, ca oamenii să-și dobândească singuri cele necesare. Moldova are nevoie de economie solidară și o să vă dau un exemplu despre cum funcționează. Noi achităm cu 60 la sută mai mult per litru de lapte decât ceilalți concurenți. În satul nostru, la Horodiște, litrul costă 4- 5 lei, iar noi plătim 10 lei. Astfel, suntem convinși noi, oferim un ajutor adevărat. Noi facem produse de calitate, care se vând și achităm impozitele. Ajutăm 15 familii din sat, cumpărând de la ele lapte. Spre exemplu, săptămâna aceasta, am cumpărat 1.200 litri de lapte, din care preparăm 120 kg de cașcaval.

Cașcavalul pe care îl vindeți are un gust specific, unele feluri au și un iz puternic de lapte de capră. Există cerere?

Avem foarte mulți clienți care apreciază cașcavalul nostru, chiar dacă e scump, kilogramul costă 350 de lei. Noi nu producem mult, livrăm cașcavaluri la două cafenele din Chișinău și, precum ați înțeles deja, mai vindem la Târgul EcoLocal. Suntem abordați și prin Facebook, unde se și plasează comenzile. Procesul de fabricare durează o lună, ingredientele sunt sută la sută naturale. Termenul de valabilitate este de 21 de zile, după ce îl scoatem din beci, respectiv nu e un cașcaval „de serie”. Ținem la calitate și la gustul autentic, iar asta nu poate să nu placă.

Laptele este un produs sensibil la paraziți. Cum vă asigurați că aveți un ingredient inofensiv pentru sănătate?

În fiecare luni, se fac analize de laborator la Orhei. Este verificată compoziția laptelui, iar animalul se examinează de către veterinarul fabricii. Tot în fiecare luni, ducem cașcavalul la un laborator din Chișinău. Noi lucrăm cu lapte crud ca să obținem un gust autentic. Folosim lapte de oaie, de vacă și de capră ca să dobândim tradiționalul cașcaval francez tomme, pe care îl mai preparăm cu busuioc și piper negru.

De unde aveți rețetele? Se vorbește în târg că sunteți bucătar de meserie…

Rețetele sunt dintr-un catalog găsit la o expoziție din Franța. Am urmat cursuri la diferite fabrici de cașcaval din țara mea de baștină, apoi le-am adus în satul Horodiște, căci văd un potențial înalt în acest domeniu. Dar nu sunt bucătar. De fapt, nu am nicio profesie, căci nu am studii superioare și, apropo, regret asta. Poate mi-ar fi fost mai ușor în viață, acum îmi imaginez eu. Mi-am încheiat studiile la vârsta de 16 ani, când am început să lucrez în construcții și renovări. Eram zugrav și mi-am folosit cunoștințele acumulate ca să deschid o afacere în domeniu. La 20 de ani am înființat o firmă de construcții și amenajări interioare, care a funcționat bine mersi, timp de 15 ani. În plus, eram pasionat de gătit, îmi plăcea să adun prietenii, familia și să gătesc pentru toată lumea. Părinții mei aveau un restaurant de familie, iar eu, deși eram încă un copil, o ajutam pe mama în bucătărie. Când m-am căsătorit cu Tatiana, în anul 2000, ea m-a convins să îmi urmez pasiunea și să deschid un restaurant, ceea ce am și făcut. Am cumpărat un restaurant în orașul Lyon, în stare de faliment, care a devenit unul de succes după doar un an. Bucătăria era tradițională franceză, iar în weekend aveam specialități și muzică est-europene.

Thierry Ernst și soția sa, Tatiana Pagu

De ce ați început să munciți atât de devreme? Din nevoie sau din plăcere, poate vă doreați independență financiară sau pur și simplu să vă ajutați financiar familia?

Nu îmi plăcea școala, îmi plăcea viața. Eram nerăbdător să gust din toate câte are de oferit și mă consider un antreprenor înnăscut. Nu îmi era frică să încep o afacere sau să o pierd. Tatăl meu este profesor de matematică, iar mama – casnică. Suntem 6 copii la părinți, eu fiind al cincilea – cinci băieți și o fată. Locuiam într-un apartament în centrul orașului Lyon, până am împlinit eu 8 ani, dar traiul era mult prea scump și tatăl meu a cumpărat o casă în suburbie, așa că ne-am mutat. Nu pot însă afirma, astăzi, că pasiunea mea pentru prelucrarea pământului vine de acolo. A apărut la maturitate mai degrabă. A devenit un hobby care mă ajută să mă detașez de rutină și de afaceri.

Vorbiți românește foarte repede. Aveți un debit verbal, în limba română, surprinzător pentru noi. Tatiana v-a fost învățătoare? Și încă ceva. Se spune că un om a adoptat o limbă străină dacă gândește în acea limbă și nu în limba maternă. Ce naționalitate au gândurile dvs.?

Nu, nu de la Tatiana știu română. E greu cu limbile în familie (râde).  Eu, inițial, când am ajuns în Moldova, am studiat limba rusă, dar e complicat să o deprinzi atunci când ai 40 de ani. Cu limba română e mai simplu, dată fiind asemănarea cu franceza. Știu că nu o vorbesc excelent, de aceea nici nu o să vă spun că gândesc românește.

Ați fost la meciul de fotbal Franța-Moldova. Pentru cine ați ținut pumnii, pentru cine a bătut inima mai tare, pentru francezi sau moldoveni? În ce țară este casa dvs.?

Moldova este casa mea, de Franța mă leagă doar familia. Am un fiu și o fiică, din prima căsătorie, acolo. Tot în Franța sunt nepoții mei. În rest…nimic. Eu revenisem, la un moment dat, cu traiul în Franța și nu am mai putut sta acolo. Mă simțeam strain, căci sunt un om al tradițiilor, iar acolo ele s-au pierdut demult. În satul Horodiște, tradițiile au rămas puternice și le-am adoptat, îmi plac la nebunie. Spre exemplu de Paște, merg și eu la biserică să sfințesc pasca și ouăle.

Foarte mulți moldoveni pleacă peste hotare la muncă. Avem sate întregi fără oameni. Cum e în Horodiște?

Și în Horodiște există această problemă, oamenii pleacă în Cehia sau Portugalia. Ne este greu să găsim angajați, pe lângă asta mai e și problema alcoolismului. Luptăm și cu hoții. Dacă ai uitat ceva afară, e pierdut. Ni se fură materialele de construcție. Cu toate acestea, eu mai cred în Moldova și în acest popor, sunt convins că putem schimba lucrurile spre bine. Din acest motiv ne dorim pensiuni turistice, ca să mai creăm locuri de muncă, să atragem turiștii la noi, să contribuim la dezvoltarea economiei țării. Am renovat două case din sat și mai avem cinci care vor trece prin transformări. Păstrăm stilul tradițional, dar le dotăm cu utilități moderne, pentru confortul turiștilor. În casele noastre, baia și veceul sunt în casă, nu afară. Vom organiza excursii pe apă cu canoe și pe cal, pe văile satului Horodiște.

Acum, nu ne spuneți că munciți tot anul împrejur. Aveți cel puțin cele 28 de zile de concediu, prevăzute de legislația Republicii Moldova?

Da, desigur. O lună din vară este rezervată pentru odihna cu familia. Urcăm în tren și mergem la Odessa sau în avion și zburăm în Franța.

Vorbind despre odihnă, Thierry Ernst, ajutat de frumoasa soție Tatiana, mai lucrează și la construcția unei pensiuni pentru copiii din familiile defavorizate, pe care o vor întreține din banii câștigați cu fabricile de cașcavaluri și dulceață. Așadar, a prins rădăcini adânci la noi în țară despre care spune că îi oferă siguranță.

Chișinăul e un „sat mare” pentru mine, unde nu îți este frică să lași copilul singur pe stradă. În Franța nu aveam asta. Fiica mea și a Tatianei, Lola, avea cinci ani când ne-am mutat în Moldova. A fost dificilă acomodarea, plângea, îi era dor de frate și soră. Astăzi, când are 12 ani, spune că se simte bine acasă, la Chișinău, unde își face studiile. Are prieteni și libertate, anume libertatea de a merge oriunde fără să se simtă în primejdie. În Franța mereu există frica de a o lăsa singură la metrou sau magazin.”

Povestea francezului Thierry Ernst demonstrează teorema bine cunoscută: „Casa ta e acolo unde îți este inima”. Și nimic nu poate sta în calea visurilor tale atunci când muncești cu pasiune pentru ele. Probabil mai tare decât piperul, anume pasiunea condimentează perfect cașcavalurile lui Thierry Ernst din Lyon, cu sufletul nebun după satul Horodiște.

Foto: Ion Pleș Alexandru

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close