Despre copiiOameni

Vă implor, vorbiți mai încet atunci când vedeți că un copil doarme!!!

Și nu îmi spuneți că trebuie să le obișnuiesc pe fetițele noastre să doarmă cu zgomot. De când au apărut pe lume, încerc să le urmez necesitățile, să le creez condiții pentru o dezvoltare armonioasă, nu să le oblig să trăiască asa cum îmi este comod mie, în detrimentul lor.

Și nu îmi spuneți că nu sunteți obligați să vorbiți în șoaptă în spații publice. Eu știu asta, dar dincolo de legi, există bunul simț. Dacă tot ești curios și te uiți insistent, fără inhibiții, la bebelușul din cărucior, te rog, coboară tonul.

Îți jur, bebelușul de 9 luni nu se preface că doarme când stă, nemișcat, cu ochii închiși. El realmente doarme, de numai 10 minute, după ce eu, mama lui, l-am legănat o oră!!! Tot eu, mama transpirată de la atâta legănat, te rog să vorbești mai încet, de dragul copilului de 1 an și 8 luni, pe care îl alăptez acum la sân, în același timp cântând „nani, na”, suficient de tare încât tu să mă vezi și să mă auzi în timp ce strigi la telefon: „Мама, не ори”! (în traducere din rusă, „Mamă, nu urla!”).

Nu este un miraj, prieteni, când vedeți că o mamă își leagănă copilul de 12 kg în brațe. Ea chiar încearcă să îl adoarmă. Dacă ratează acest somn, toată ziua o să le meargă pe dos. Copilul nedormit e ca un funcționar public foarte obosit, deloc receptiv, mereu nemulțumit.

Vorbind despre receptivitate, le mulțumesc mult copiilor, cei mai empatici de altfel, uneori excesiv de politicoși, care își cer scuze că au vorbit tare încă înainte să ajungă la cărucior, deci înainte să vadă copilul.

Apropo, de la o vreme, eu întorc fetele dormind cu fața spre alee, ca toți să le observe, că dorm. Dar se pare că nu e un stop pentru grupurile, de regulă, de femei, care continuă să discute pe tonuri , uneori, și mai înalte.

După 1 an și 8 luni în care am avut zile în care am legănat un copil chiar și 5-6 ore pe zi, am un clasament al gradului de receptivitate și respect față de somnul copiilor. Da, pentru mine e o chestiune foarte serioasă tot ce vorbesc acum, deoarece copiii noștri adorm foarte greu, iar cea mică, are un somn de zici că visează la o carieră în armată. E mereu pe fază. Am senzația că își ciulește urechile special ca să nu rateze nicio voce, niciun sunet.

Așadar, iată topul meu, al receptivității și al empatiei, bazat pe propriile mele observații.

Pe locul întâi – copiii.

Pe locul doi – bărbații.

Pe al treilea – femeile.

Pe al patrulea – motocicliștii. Ultimii nu știu că adorm copiii, dar i-am băgat în clasament pentru că ei în general îi deranjează chiar și pe cei care nu au copii, atunci când turează nebunește motorul, stând la semafor.

Gata. Am zis-o și pe asta. Eu înțeleg, uneori ne luăm cu ale noastre și nu băgăm în seamă tot ce se întâmplă în jurul nostru. Și pe mine deseori mă ia valul și povestesc entuziasmată una sau a doua. Nici eu nu eram focusată pe mămici, cărucioare și bebeluși atunci când nu le aveam pe fetițele noastre. Dar dacă aș fi citit un articol ca cel pe care tocmai l-am scris, l-aș fi luat în calcul, de aceea, te rog, de la mamă la om, vorbește mai încet când vezi că un copil doarme. Darămite doi.

Tags
Show More

Related Articles

2 Comments

  1. Buna Ana, aș vrea să știu ce părere ai despre Sleep training? Despre metoda Cry IT Out și dacă fetele tale adorm singure sau planifici să adopți astfel de metode pentru ele. Mulțumesc ♥️

    1. Salut, Ana, îți mulțumesc pentru întrebare. Inima mea nu e deschisă față de aceste metode. Ce facem noi? Pe Emma (1 an și 8 luni) o legănăm pe pernă și astăzi (sau în cărucior, afară, sau adoarme în mașină. Două dintre somnurile fetelor coincid și atunci le plimb cu mașina … deseori. E mai ușor pentru mine. Le duc în afara orașului, fac cercuri cu mașina și ele dorm). Mia, în vârstă de 9 luni, adoarme la sân sau în cărucior și mașină. Planific să le adorm și de acum încolo așa cum le este lor comod, cald, bine.

      Metoda Cry it out … nu o înțeleg și mă doare să aud că mămicile o aplică. Mă pun în locul copilului. Îmi conturez scenariul: îmi este foarte trist, plâng, iar soțul meu stă într-o altă odaie și nu mă ajută în niciun fel, nu mă îmbrățișează, nu mă încurajează…TERIBIL. Nu vreau să trec prin asta și nu aș putea să procedez astfel cu fetițele noastre. Le-am așteptat în viața noastră, le-am chemat, le-am promis grijă și iubire. Cum să le las să plângă până se deconectează? Cum să le las să plângă chiar și un minut, să stau deoparte și să nu întreprind nimic deși pot și știu că asta le face bine? Cum să nu se simtă abandonat copilul care își cheamă părintele prin plâns (plânsul nu e un moft, ci limbajul copilului)? Nu știu, după mine, această metodă e dură, nedreaptă. Știu că și persoane apropiate mie au aplicat-o, le-am zis că sunt împotrivă, nu vreau să se supere pe mine că spun asta acum, dar exact asta simt. Mă doare, mi se strânge în burtă când numai îmi imaginez cum se desfășoară întreg procesul. Nu știu multe despre Sleep Training, mi-a vorbit cineva pe scurt…am înțeles că tot trebuie să lași copilul singur, doar că revii peste 1 minut, apoi 2, apoi 3…și tot așa, până se obișnuiește și adoarme…of, numai mă gândesc la asta, îmi imaginez și nu, nu , nu îmi place. Eu nu pot așa. Nu pentru că nu aș rezista plânsului, pentru că mă deranjează plânsul. Mă deranjează gândul că aș putea sta cu mâinile în sân în timp ce copilul meu suferă și cere să îi fiu alături. Uite cu asta mi se asociază toate regimurile și antrenamentele legate de somn – cu abandonul. Am citit un articol foarte bun, pe care îl recomand, care descrie perfect ceea ce așteaptă mulți părinți de la bebelușii lor. https://alapteaza.com/2014/02/01/bebelusul-de-tinichea-al-societatii/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close