Adrian Triboi respectă tradițiile poporului nostru, ținând ritmul cu preferințele contemporane de decor al casei

Fericit e maestrul care e depășit de ucenic. Unsprezece ani în urmă, ceramistul Adrian Triboi a „tăiat cordonul ombilical” care îl lega de casa părintească și de atelierul tatălui său Zaharia Triboi – meșter popular bine-cunoscut. A îndrăznit să pornească împreună cu logodnica sa, astăzi soție și mama fiului său de 7 ani, un nou proiect. Și-a deschis un atelier în capitală, ca să fie mai aproape de cumpărători.

„Cine să vină la Ciorești? La Chișinău cumpărătorii spun că le este departe să vină de la Botanica la Buiucani pentru un vas sau o tavă, dar ce să mai vorbim despre 60 de km până la Nisporeni? Am înțeles că trebuie să mă mut. Îi poți număra pe degete pe cumpărătorii care ajung la atelierul de la țară. Noroc de traseul turistic „Dor de Codru”, lansat acum doi ani, din care fac parte trei sate, cu 20 de obiective turistice. Dar au fost ani în care nimeni nu călca pragul atelierului”, povestește Adrian, pentru care ceramica este unica sursă de venit și așa vrea el să rămână. Nu se vede în alt domeniu. Îl pasionează olăritul până în măduva oaselor.

Atelierul lui Adrian, în viziunea mea, vine cu un suflu nou, este un lăstar jucăuș și simpatic al atelierului din satul Ciorești, raionul Nisporeni, unde de 40 de ani trudește neobosit tatăl său, cunoscut ca unicul olar din Moldova care mai confecționează vase din ceramică neagră.

Atelierul fiului s-a născut dintr-un meșteșug vechi, dar a crescut cu năravuri noi, armonios adaptate la gusturile contemporane. Și dacă Zaharia Triboi a încărunțit cu ceramica neagră, nu se lasă de ea pentru niciun ban din lume, atunci Adrian Triboi nu se mai satură să caute tehnici și materiale noi care să înnobileze lutul. Experimentează încontinuu cu glazura, cu formele creațiilor sale și cu diversele tipuri de lut.

„Pasiunea mea începe în copilărie, am copilărit în atelierul tatălui, observându-l cum muncește, apoi ajutându-l. De la el știu meserie. El mi-a făcut cunoștință cu lutul. Îmi plăcea să desenez…și asta e moștenit de la tata. Am făcut Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru”, iar prin clasa a 10-ea mi-am pus întrebarea: „Ce mă voi face, când voi fi mare?”. Am înțeles că ceramica este calea mea. Tatăl meu se ține de tradiții, deci de ceramica tradițională. A experimentat și el cu glazura în tinerețe, dar a rămas la ceramica neagră neglazurată care, printre altele, implică multe riscuri. Se arde doar în cuptorul cu lemne și dacă știi ce fel de lut pui, atunci nu prea ai cum să știi ce vei scoate, în sensul că arderea este imprevizibilă și pot apărea și fisuri sau alte mici defecte. Ceramica neagră este același lut roșu, doar că se arde în cuptorul cu lemne și se decorează cu pietre de râu când vasul e uscat. Devine neagră după ce olarul închide toate gurile de acces al aerului. Deoarece lutul conține mult fier, în procesul de ardere, când e abundență de oxigen, se face roșu. Și invers, dacă ajunge la temperatura de 1000 de grade și se închid toate căile de acces al aerului în cuptor, pe unde iese fumul, și se mai pune un braț de lemne, acestea fumegă și îi conferă ceramicii culoarea negră, cenușie, argintie…Eu am făcut ceramică neagră, noi lucram împreună cu tatăl meu, dar nu mă puteam opri la asta știind cât de vastă e lumea ceramicii. Eu lucrez astăzi cu mai multe tipuri de lut, în mare parte importat, căci în Moldova găsești doar lut roșu.”

Ceramica lui Adrian Triboi este utilitară, adică nu îți servește numai ca decor, ci și ca ajutor în bucătărie. În tăvile pe care le-am luat eu, îmi spune Adrian, pot pune și mâncare fierbinte, că nu pățesc nimic. Iar dacă le uit cumva pe ger, afară, pot sta liniștită. Nu le pierd. În general, ceramistul vine cu o garanție care se măsoară în multe, multe vieți omenești. Cine știe, poate într-o zi arheologii vor săpa pe lângă căsuța noastră din sat și vor găsi tavele noastre cu levănțică, de care m-am îndrăgostit irecuperabil. 

„Ceramica nu are termen de valabilitate. Dacă lutul este ars bine, o să reziste foarte mulți ani. Eu țin foarte mult la calitate, de aceea și vreau să rămân artizan, nu intenționez să mă transform în businessman. Nu vreau produse în serie, vreau să rămân la mai puțin, dar bun. Execut fiecare lucrare de la A la Z, manual. Chiar și lutul îl frământ cu mâna. Bun, motiv pentru asta este și costul înalt al utilajelor, instrumentelor. O bună bucată de timp, tot ce câștigam, reinvesteam în materiale. Tot ce vedeți în acest atelier e rodul muncii mele și a soției. Am început totul împreună, am cumpărat fiecare pensulă, fiecare instrument, din banii noștri. Nu a fost situația în care tata să îmi spună: „Ia, poftim atelierul, hai, lucrează”. Nu am moștenit nimic. Am câștigat totul singuri. Deși nu e o pâine ușoară, nu mă văd făcând altceva. Nu pot concura nici cu importatorii de ceramică ieftină și de proastă calitate. Dar, mă repet, eu nu vreau să am o fabrică aici. Eu lucrez pentru oamenii care iubesc ceramica și ceea ce fac eu. Așa este și în Japonia, bunăoară. Fiecare meșter are atelier acasă și oamenii se duc de la el să cumpere. O farfurie de a mea nu poate costa 10 lei, ca cele făcute la fabrică de un utilaj, proces la care omul nu participă deloc, decât la ambalare.”

După mine, banii pe care îi cere Adrian Triboi pentru produsele sale, nu sunt mari. Vă invit să le admirați și să vă bucurați ochii. Accesați pagina de Facebook „Ceramica Triboi”.

Adrian execută lucrări și la comandă: vase, ghivece, obiecte de decor, tot ce îți poți închipui că poate fi îmbrăcat în ceramică.