Adrian Triboi păstrează tradițiile poporului nostru, ținând pasul cu gusturile contemporane pentru decorul casei

Cel mai mare noroc al unui meșter e să fie întrecut de ucenicul său. Cu unsprezece ani în urmă, ceramistul Adrian Triboi s-a desprins de casa părintească și de atelierul tatălui, cunoscutul meșter popular Zaharia Triboi. Alături de viitoarea soție, azi mama băiatului lor de șapte ani, a început un drum propriu și și-a deschis un atelier în capitală, aproape de clienți.

Motivul mutării e simplu. Adrian spune că la Chișinău oamenii se plâng că drumul de la Botanica la Buiucani e prea lung pentru o tavă sau un vas, așa că nu te poți aștepta să parcurgă 60 de kilometri până la Nisporeni. Clienții care ajungeau la atelierul de la țară se numărau pe degete. Un ajutor a venit de la traseul turistic „Dor de Codru”, lansat acum doi ani, care leagă trei sate și 20 de obiective, dar au existat ani întregi în care nimeni nu a trecut pragul. Ceramica este singura lui sursă de venit și vrea să rămână așa, pentru că nu se imaginează în altă meserie: olăritul îl pasionează profund.

Atelierul din capitală este un vlăstar mai jucăuș al celui din satul Ciorești, raionul Nisporeni, unde tatăl muncește de patru decenii. Zaharia Triboi e singurul olar din Moldova care mai lucrează ceramică neagră.

Zaharia Triboi în atelierul din satul Ciorești, Nisporeni. Foto: Gazetadechisinau.md

Fiul a plecat de la același meșteșug străvechi, dar l-a deschis spre obiceiuri noi, potrivite cu gusturile de acum. Tatăl a îmbătrânit alături de ceramica neagră și nu o lasă pentru nimic, în timp ce Adrian caută fără încetare tehnici și materiale care să înnobileze lutul. Încearcă mereu glazuri, forme și tipuri de lut diferite.

De la tată la propriul drum

Adrian își amintește că pasiunea i s-a născut în copilărie, în atelierul tatălui, unde mai întâi a privit, apoi a ajutat. De la el a învățat meseria și tot de la el a moștenit talentul la desen. A urmat Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru” și pe la clasa a zecea s-a întrebat ce vrea să facă mai departe; a înțeles atunci că ceramica e calea lui.

Tatăl respectă tradiția și ceramica tradițională. În tinerețe a încercat și el glazura, dar a rămas la ceramica neagră, neglazurată, care ascunde multe riscuri: se arde numai în cuptor cu lemne, iar rezultatul e greu de prevăzut, cu posibile crăpături sau alte defecte. Adrian explică procesul. Lutul e tot cel roșu, dar vasul se arde pe lemne și se decorează, după uscare, cu pietre de râu. Culoarea neagră apare când olarul astupă toate căile de aer. Fiindcă lutul conține mult fier, într-un cuptor cu oxigen din belșug iese roșu. Dacă temperatura urcă la 1000 de grade, se blochează ieșirea fumului și se mai adaugă lemne, fumul colorează piesa în negru, cenușiu sau argintiu.

Împreună cu tatăl a lucrat ceramică neagră, dar nu s-a putut opri acolo, cunoscând cât de vast e universul ceramicii. Acum folosește mai multe tipuri de lut, în mare parte din import, fiindcă în Moldova se găsește doar cel roșu.

Ceramică pentru bucătărie, nu doar pentru raft

Lucrările lui sunt utilitare, nu servesc doar ca decor. Potrivit lui Adrian, în tăvile cumpărate de autoare pot intra fără probleme mâncăruri fierbinți, iar dacă rămân pe ger afară, nu se strică. Garanția pe care o oferă se măsoară practic în generații. Cine știe, poate într-o zi arheologii vor săpa lângă casa autoarei de la țară și vor da peste tăvile cu levănțică de care s-a îndrăgostit.

Pentru Adrian, ceramica nu expiră: un lut ars bine ține ani în șir. Calitatea îl preocupă înainte de orice, așa că vrea să rămână artizan, nu om de afaceri. Preferă să producă mai puțin, dar mai bine, nu serii mari. Fiecare piesă trece prin mâinile lui de la început la sfârșit, inclusiv frământatul lutului. Utilajele și uneltele sunt costisitoare, așa că, mult timp, tot câștigul a mers înapoi în materiale. Tot ce se află în atelier e rezultatul muncii lui și a soției: au pornit împreună și au cumpărat din banii lor până și ultima pensulă. Nu a existat un moment în care tatăl să-i dea atelierul pe mână; nu a moștenit nimic, ci a obținut totul singur. E o muncă grea, dar altceva nu se vede făcând. Cu importatorii de ceramică ieftină și de slabă calitate nu poate concura și nici nu dorește o fabrică. Lucrează pentru cei care îndrăgesc ceramica și munca lui, ca în Japonia, unde fiecare meșter are atelierul acasă și clienții vin la el. O farfurie de-a lui nu poate costa 10 lei, cât una făcută la mașină, unde omul intervine aproape doar la ambalare.

Autoarea consideră că prețurile lui Adrian nu sunt mari. Pot fi verificate pe pagina de Facebook „Ceramica Triboi”, unde produsele sunt prezentate pe larg.

Ceramistul primește și comenzi: vase, ghivece, obiecte decorative, orice își poate dori cineva din ceramică.