Am născut 2 copii în mai puțin de un an. De ce nu avem o bonă?

Într-o zi, m-a sunat cineva să mă descoase despre cum mă descurc eu cu un copil de un an și un bebeluș de o lună. Apropo, la celălalt capăt al firului, era un bărbat care s-a declarat nespus de entuziasmat și bucuros pentru mine. Apoi, mi-a mărturisit: deși aveau un băiețel de 4 luni, el și soția lui erau gata să conceapă un copil chiar atunci, vorba aia: „Cât suntem tineri și putem”. În plus, spun mai toți, „e fain să ai o diferență cât mai mică de vârstă, copiii să fie ca gemenii”. Eu am rămas însărcinată la 2 luni după prima naștere.

Vezi și: suntparinte.md/anna-smolnitchi-aceasta-experienta-ne-a-determinat-sa-ne-protejam-pentru-ca-vrem-copii-planificati-si-sanatosi/

Emma avea 11 luni când s-a născut Mia și acum, ajunși la finalul celui de-al 4-lea trimestru (al patrulea trimestru = primele 3 luni din viața unui bebeluș, când are nevoie de multă căldură, brațe, legănat, în fine, condiții asemănătoare cu cele din burtica mamei), sfătuim prietenește:

„Nu admiteți o nouă sarcină la scurt timp după ultima naștere. Protejați-vă. Planificați. Asta, dacă sunteți soiul cela de părinți care nu își cresc ORIȘICUM copiii. E greu, frate, e greu.”

Citește și: totuldespremame.ro/bebelusul-tau/dezvoltare/trimestrul-iv-sau-de-ce-bebelusul-este-fericit-doar-bratele-voastre

Dificultățile noastre:

1. Emma adoarme și astăzi doar legănată. Se întâmplă să o legănăm o oră și mai mult. În plus, se opune când vrem să o ajutăm să adoarmă. Efectiv sare ca arsă atunci când o punem pe pernă, chiar dacă tare vrea să doarmă. Așa cum e firesc, Mia tot vrea să fie legănată și purtată în brațe (Am avut o perioadă în care, până la ora amiezii, bifam 4-5 km prin casă, făcuți cu ea în brațe. Recordul meu personal la pașii făcuți cu Mia în brațe este de 9 km până la ora amiezii, 20 de km în total, în ziua aceea ). Eu am doar două mâini și două picioare, de aici și problema: adormirea lor concomitentă. Vestea bună e că nici de sală de fitness nu am avut nevoie ca să revin la kilogramele de până la sarcină.
2. Dacă plânge una dintre fete, plânge și cealaltă. Este inevitabil. Iarăși, eu am doar două mâini și două picioare. Consolarea lor concomitentă devine o provocare.
3. Acum că e iarnă, organizarea ieșirilor afară, pe care le consider obligatorii în fiecare zi, este un act complicat. Desigur, am eu o schemă…o consecutivitate, care îmi permite să ies cât de cât elegant din situație, fără a testa răbdarea fetelor, dar fără transpirație nu se termină. Cel mai mult, evident, transpir eu, căci am de coborât trei etaje.
4. Jocurile. Emma e ultra jucăușă și ador asta la nebunie, face mult zgomot, râde tare, lucruri pe care le iubesc cu toată ființa. Problema e că Mia, cel puțin deocamdată, adoră liniștea. Acum faceți voi concluzii. Mai e și faza că Emma e nebună după Mia, vrea să o pupe constant, să o ciupească, să o giugiulească, iar micuța noastră vrea să doarmă 15-16 ore pe zi. Ați prins ideea, nu-i așa? Nici astăzi nu m-am lămurit cum să o opresc pe Emma, ca un părinte conștient, atunci când bate tare în ușa de la odaia în care doarme Mia și vrea să intre la ea. Aici am o recomandare: dacă vreți să concepeți un copil, treceți un control psihiatric. Creșterea copiilor vă poate pune la grea încercare psihicul. Acum serios, e foarte greu să îți stăpânești furia atunci când copiii îți testează limitele, chiar dacă îi iubești la infinit.
5. Terenurile de joacă. Au fost o provocare și în ultimele mele luni de sarcină. Îmi doream ca Emma să aibă o copilărie cu multă joacă, așa cum e firesc. Nu voiam să îi îngrădesc accesul la topogane și altele doar pentru că aveam o burtă uriașă. Cu Mia în wrap, devenise și mai complicat. Emma nu mergea încă, avea nevoie de mâini ca sprijin pentru a merge dintr-o parte în alta. Și astăzi are nevoie de mine ca să urce pe topogane, așa că da, mă distrez și eu, mai ales că toate trei suntem îmbrăcate călduros pe timp de iarnă.

Mă opresc aici. Cred că aceste situații sunt suficient de grăitoare ca să aud întrebarea „De ce nu ceri ajutorul bunicilor?” sau „De ce nu ai o bonă?” Cel puțin asta aud foarte des de la oamenii care știu cum e să ai în grija ta copii mici. Iată și răspunsul meu: mi-am dorit ca fetele noastre să se împrietenească, să se cunoască, să învețe de mici să își respecte nevoile, mi-am dorit să le cunosc eu bine. Având un ajutor, fără să vrei, scapi niște amănunte, nu îți urmărești îndeaproape copilul ca să îi observi reacția la diverse lucruri. Noi nu avem un regim alimentar sau de somn nici pentru Emma, nici pentru Mia, le urmăm necesitățile. Le urmăresc privirea, reacțiile, ca să știu dacă vor să doarmă, dacă s-au plictisit, etc. Având pe altcineva cu noi, aș fi mereu ocupată doar cu una din fete, inevitabil acestea ar sta mai mult deoparte decât împreună și aș pierde toate lucrurile prețioase câștigate până astăzi, la care ținem foarte mult, și anume:

1. Emma își adoră surioara. O pupă ori de câte ori are ocazia. Aleargă la ea atunci când plânge, să o legene. A văzut cum fac eu asta și mă imită. Îi fredonează „a-a-a” să adoarmă. Nu vede în fetița noastră mai mică un obstacol, care i-a furat atenția părinților, ci un omuleț care are nevoie de noi toți, și care, apropo, e tare drăgălaș.

2. De la mamele care se află într-o situație similară cu a mea, dar care și-au dus copiii mai mari la bunici în prima lună de după naștere, aud istorii ce mă conving că procedăm corect. Cel mai fericit scenariu – copiii mai mari nu sunt cooperanți, nu ascultă de părinți. Cel mai trist – își lovesc frații mai mici, luptă pentru atenția părinților. O mămică mi s-a destăinuit că fetița mai mare, de un anișor și câteva luni, a trecut prin stres puternic atunci când s-a născut frățiorul, după ce a fost dată spre îngrijire bunicilor ca mama să se adapteze la noua situație. Noaptea, copila se trezea plângând și strigând-o pe „mama”. Ea mi-a mărturisit: „M-am gândit la mine atunci când am lăsat-o pentru ceva timp cu buneii…” Am simțit o părere de rău în glasul ei.

3. Emma învață să aștepte, să aibă răbdare. În prima săptămână de la a doua naștere, eu plângeam des, deoarece îmi părea că Emma nu e încântată să avem „o codiță” după noi, pentru care tragem pe dreapta din 10 în 10 minute, ca să o alăptez sau să o consolez când plânge. Nu după mult timp, fata mea mai mare nu avea nicio problemă să aștepte să o îmbrac pe Mia, să o hrănesc, să o legăn, să joc fotbal cu cu ea având-o pe Mia în brațe, etc. De cealaltă parte, și Mia învață să aștepte. E tot mai răbdătoare atunci când o hrănesc, îi schimb scutecul sau fac orice altceva cu Emma. Așteaptă liniștit să revin la ea ca să o alăptez spre exemplu.
4. Emma e tot mai independentă. Am început să îi dezvolt această calitate pe la 7-8 luni. Citisem despre „coșul cu comori” și i l-am oferit cu mare drag. După Montessori, atunci când bebelușul stă pe funduleț, e potrivit să îi oferi un coș cu zeci de obiecte, de prin casă adunate, ca să le examineze. Bebelușul are o capacitate extraordinară de concentrare, trăsătură care trebuie constant dezvoltată. Astfel, o lăsam pe Emma singură cu nevoile ei, nu interveneam și ea s-a obișnuit cumva să se joace singurică. Făceam asta și în parc. Îi puneam jucăriile pe pătură, iar ea le tot analiza. De la coș am ajuns la odăi. Adică, atunci când mergea de-a bușilea, o lăsam și singură în toate odăile casei, asigurându-mă că nu avem obiecte periculoase aruncate la nimereală. O strigam doar din când în când. Așadar, și astăzi, Emma noastră se distrează foarte bine singurică, iar când are chef, mă urmărește peste tot, în timp ce fac treburile casnice. Vrea și ea să măture, bagă rufele la spălat, le întinde pe uscător nu înainte să le scuture. În fine, face ceea ce fac bebelușii și copiii cel mai bine: imită. Aș avea toate astea dacă mai era un ajutor pe lângă mine?
5. La urma urmei, decizia noastră, a mea și a soțului, de a avea grijă de copii noștri fără a apela la ajutorul terților, ne unește pe noi toți, ca familie. Ba chiar și dormim în patru, într-un pat, dar asta e o altă poveste.

Mai jos, vedeți „kitul meu de supraviețuire”, și cine știe, poate va servi drept sursă de inspirație pentru cineva.

1. Soțul meu. Nici nu îmi pot imagina cum m-aș descurca fără el. Am motive să vorbesc zile întregi despre acest om minunat, care mă ajută la toate atunci când nu este la muncă. El nu încearcă să vină mai repede acasă, ci aleargă ca să mă ajute. Nu doarme nici el nopțile. În săptămâna în care Emma a avut un fel de viroză la stomac (nu vă plictisesc eu acum cu termeni medicali), soțul meu aduna doar 1-2 ore de somn (noi avem ceasuri care țin evidența pașilor și orelor de somn, de aceea tot vin cu date precise). Sergiu stă cu fetele ca să merg la sport, coafor sau oriunde am nevoie. Schimbă scutece, face curățenie în casă și da, ne întreține. El e super tatăl fetelor, de aceea Emma rostește și cântă „tata” cu mult drag.
2. Wrap-ul. Această stofă e ca o pereche de mâini pentru mine. Mia doarme neîntrerupt ore întregi în el, când suntem la plimbare. Tina – consultantă în sisteme de purtare a bebelușilor, m-a învățat să îl leg corect, spre fericirea și sănătatea fetiței mele. Beneficiile sunt nenumărate – copilul se simte în siguranță, picioarele îi stau în poziția „M” (o poziție ce ajută la dezvoltarea fizică armonioasă și previne displazia de șold), bebelușul revine la starea „sunt în burtica mamei și ce bine e”.
3. White noise. Este fâșâitul, care imită sunetele din burtica mamei și ajută bebelușul agitat să se relaxeze sau să adoarmă. Am descărcat aplicația White Noise Lite, disponibilă pe Android și IOS. Recomandările ar fi: airplane mode în timpul utilizării (iată de ce nu mă mai găsiți la telefon), volumul și folosirea moderată pentru a evita deteriorarea auzului și dependența.
4. Laptele matern. Avem o săptămână de când Mia adoarme la sân. Yaaay!!! Sper să devină o tradiție, căci e o metodă mult mai eficientă și de mii de ori mai plăcută decât legănatul.
5. Mașina. Nu avem spații verzi lângă casă, deci mașina de familie ne salvează. Mi-aș ieși din minți dacă aș sta numai în casă sau în curte. Îmi este mai ușor cu fetele afară. Emma e în cărucior, acum și pe jos, iar Mia – la piept. În plus, ambele dorm strâns și mult atunci când suntem afară.
6. Cărțile de parenting. Așa cum un om credincios are nevoie de cărți religioase sau de întâlniri cu oamenii ce au aceleași valori, ca să mențină focul credinței, ca să se inspire și să se țină departe de păcat; eu găsesc inspirație în cărțile de parenting. Sunt sursa mea de informare despre cum e construit psihicul copilului, despre cum se dezvoltă la diferite vârste și despre cum eu pot răspunde nevoilor copiilor mei într-un mod armonios.

Citește: recomandari-de-carti-de-parenting-cu-respect-si-blandete.

Acum, când Mia are 3 luni, fac un bilanț și înțeleg că aud mai rău, am mai multe vergeturi, spatele e făcut praf, plâng mai mult, am o frică în plus – cea de a nu reuși ceva sau de a nu mă descurca, citesc fooooarte puțin, dorm și mai puțin, mănânc rar și pe fugă, beau cafea.

Pe de-altă parte, mă rog și îi mulțumesc lui Dumnezeu mai des.

Râd mai mult, dar foarte mult.

Am o sursă inepuizabilă de drăgălășenie zilnic.

Învăț o sumedenie de lucruri de la fete, spre exemplu să mă bucur de mărunțișuri, să cânt mult și să dansez, să îmi fac de cap, să inventez jocuri din nimic, să mă plimb la aer curat fără să mă gândesc la ceva anume, ca să pot admira natura în mod conștient. Ele mă învață să fiu prezentă cu toată ființa în tot ce fac.

Stau cel mult 15 minute pe Facebook…pe zi.

Mă plimb la aer curat foarte, foarte mult, dar parcă am mai zis asta.

Învăț să fiu un părinte bun, deci și un om mai corect. Apropo, eu le recomand tuturor oamenilor, chiar și „non-părinților” să lectureze cărți de parenting. Te redescoperi pe tine, îi privești cu alți ochi pe ceilalți, înveți să comunici cu cei mici, dar și cu adulții mai eficient, cu mai multă toleranță și înțelegere.

OOOOffff, s-a întins povestea mea pe zeci de pagini. Oameni, sunt atât de fericită cu cele trei comori ale mele. Niciodată în viața mea nu m-am străduit atât de mult, nu am pus atâta suflet, pasiune și dragoste în ceea ce fac sau trăiesc. În fiecare zi, fără bonă sau bunica alături, învăț de la fetele mele să fiu un om mai bun. În primul rând pentru asta eu le mulțumesc.

Foto, copertă: Irina Spinei