Am renovat măsuța de 50 de ani la care a mâncat soțul meu. Interviu cu restauratorul Gheorghe Percic

Poveștile au un farmec aparte, iar autoarea se simte atrasă de lucrurile care au trăit mult și au schimbat mai multe case. Frecventează târgurile de vechituri și muzeele de antropologie, în timp ce arta rafinată o atrage rar. Se lasă cu plăcere prinsă în încăperi cu o masă, un pat, cărți, tacâmuri, bijuterii și alte obiecte personale de demult, iar oglinzile cu ramă îi sunt o slăbiciune. În fața relicvelor de familie, imaginația ei pornește: vede în detaliu cum erau folosite, cum era aerul din casă, ce mânca proprietarul dimineața și ce citea.

Într-o zi, soacra ei a lăsat să-i scape o informație. În pod se afla o măsuță cu un scăunel pliabil, la care soțul autoarei stătuse în copilărie. La ea mâncase și unchiul lui.

Drumul măsuței în familie începe cu prieteni ai Elenei Romanovna Coceanovschi, niște medici evrei apropiați ai străbunicii soțului, care au adus-o din Rusia în 1969, pentru unchiul Vova. Legăturile de rudenie sunt încurcate, dar iată lanțul simplificat. După Vova au folosit-o mătușa Anna (n. 1971), apoi Iuliana (n. 1983) și Sergiu, soțul autoarei (n. 1984), urmați de verișori. Și nepoții, Macarii și Eva, au apelat la ea. În prezent este masă și munte de cățărat pentru fetița familiei, Emma. Acum mai bine de trei decenii soțul o trăgea prin curtea din Bălți, iar azi Emma o mută prin toată casa. Autoarea bănuiește că nici Mia nu o va ocoli.

Relicva era însă obosită și puțin uzată, așa că a ajuns la atelierul lui Gheorghe Percic, care a renovat-o. Meșterul poate fi găsit pe Facebook, la pagina Percikk Atelier.

Casa are pereți albi și o bucătărie rustică, cu dulapuri alb-cenușii deja purtate. Din acest motiv, masa și scăunelul, înainte maronii, sunt acum albe, iar prin vopseaua proaspătă se mai zărește nuanța inițială.

Autoarea apreciază gândul că piesa va trece în continuare din generație în generație. O tradiție frumoasă, spune ea, care educă grija: dacă ne îngrijim de obiectele și amintirile familiei, învățăm să avem grijă și unii de alții.

Renovare sau restaurare?

În fața unor asemenea istorii, Gheorghe Percic lucrează cu multă strășnicie.

Meșterul spune că responsabilitatea e uriașă când obiectul are valoare, în primul rând sentimentală. Cea mai veche piesă din atelier a fost un scaun cu o frumusețe greu de redat în cuvinte. Proprietara nu știe precis vârsta lui, dar estimează în jur de 100 de ani sau mai mult. Moștenit de la străbunici, a fost îngropat în pământ în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca să nu fie confiscat.

Tânărul face atât renovări, cât și restaurări de lemn. Restaurarea repune în stare bună un obiect de artă, păstrându-i forma și trăsăturile cât mai apropiate de original. La mobilierul de artă se aleg materiale foarte asemănătoare celor folosite de creator și metode din vremea realizării, pentru ca valoarea să nu scadă. Renovarea, sau recondiționarea, repară un obiect ca să funcționeze din nou. Metodele ei nu depind de cele din fabricație, iar lucrarea se termină mai repede decât una de restaurare.

Gheorghe a învățat meseria de la specialiști din Rusia, unde a locuit câțiva ani. Nu are diplomă, însă are șase ani de practică și, la nevoie, cere sfatul mentorului din Rusia. Instrumentele muzicale, mai ales pianul, îi sunt cele mai dragi. Spune că emoțiile care îi încearcă la renovarea unui pian seamănă cu cele care au inspirat compoziții celebre. Frunțile asudă, recunoaște, dar rezultatul răsplătește efortul întregii echipe. Urmează restaurarea cufărului de zestre al bunicii cuiva, iar el își imaginează entuziasmul ei când îl va vedea altfel.

Ai o relicvă de familie care așteaptă o schimbare? Scrie-i pe pagina Percikk Atelier și descrie-i ideea, iar Gheorghe te va ajuta cu pricepere. Autoarea e încântată atât de măsuța familiei, cât și de munca lui Gheorghe Percic!