Anatol Botnaru, proprietarul Eco Resort Butuceni: satele sunt șansa Moldovei să scape de sărăcie

Potrivit lui Anatol Botnaru, moldovenii nu tratează turismul rural ca pe un business, deși domeniul se dezvoltă rapid și ar putea ajunge, în timp, cea mai importantă industrie din lume.

El susține că turismul n-a existat niciodată pe aceste meleaguri. Estonia, România, Bulgaria, Lituania sau URSS aveau baze de odihnă și pârtii, iar Moldova nimic. Azi, cei care îndrăznesc să construiască o afacere turistică sunt foarte puțini. Convingerea lui este că, atunci când moldovenii vor accepta să ia bani pentru un oaspete primit în casă, vor trăi mai bine toți. Singura cale de dezvoltare a țării trece, crede el, prin sate, iar dacă se implică toți, în special autoritățile, schimbările vor veni, deși nu peste noapte. Din experiența lui, turiștii de oriunde, inclusiv cei de acasă, nu mai caută hoteluri și restaurante de lux, ci liniștea satului și viața rurală autentică.

Botnaru deține 20 de case bătrânești în Butuceni, iar șapte dintre ele funcționează ca pensiuni agroturistice. Patru au o vechime de o sută de ani.

Lecția unui turist francez

Turismul agricol a început în Butuceni, în Rezervația Natural-Culturală Orheiul Vechi, acum 15 ani. Atunci, ca și acum, Botnaru conducea o firmă din industria alimentară, iar o parte din câștig o punea deoparte și o investea din pasiune în turismul rural.

Cum a ajuns acolo? Pleca să cumpere pietre pentru curtea casei sale din oraș, când un necunoscut l-a întrebat dacă nu vrea să cumpere o casă. Se gândea deja la un turism agricol în suburbiile Chișinăului, unde nu știa cum să atragă oaspeți. Era sfârșit de mai, iar la intrarea în Butuceni stăteau parcate vreo 15 autobuze cu copii, iar pe drumuri era multă lume. Și-a zis că aici turiștii vin singuri, spre deosebire de alte locuri unde ai nevoie de promovare. A luat ocazia drept un semn și a întrebat de preț: 1000 de euro. Omul avea acte. Seara, când l-a sunat, suma urcase la 1500 de euro. Botnaru a cumpărat casa.

Acum are 17 case vechi, dintre care zece mai trebuie reabilitate. Primul pas a fost însă greșit. Iarna, când a început să repare prima casă, o soră care căuta de lucru a sugerat ghipsocartonul, mai modern, iar lutul nu se potrivea sezonului rece. A acceptat. Fetele au montat șapte straturi și au netezit pereții, două camere au ieșit foarte reușite, iar geamurile vechi au fost înlocuite cu termopane.

Apoi a sosit un turist francez. Casa nu era încă pensiune și nu începuseră niciun demers oficial, dar oaspetele voia să rămână. Mândru, Botnaru i-a arătat camerele renovate. Francezul a lovit peretele cu pumnul și a întrebat:

„Dar ai o casă care să nu fie atinsă?”

Exista una, dar fără baie, ca majoritatea caselor din sat pe atunci. Turistul a răspuns că plătește aceeași sumă, doar să trăiască acolo.

Întâlnirea l-a răzgândit pe Botnaru. A abandonat ghipsocartonul și a început să adune ferestre și uși vechi, aruncate de săteni la renovări, pe care le restaurează și le refolosește. Exact asta apreciază oaspeții.

Autenticitatea, marfa cea mai căutată

În viziunea lui, oamenii prețuiesc ce e autentic, de aceea nu pune turiștii să calce în papuci în bucătărie și nu-și îmbracă bucătăresele în ie și catrință.

O familie din Israel a stat zece zile la pensiune. Dimineața, tatăl și fiul mergeau la coteț, luau un ou de la găină și îl dădeau bucătăresei la prăjit. De acasă au telefonat ulterior: fuseseră la Disneyland și la Paris, dar copilul vorbea numai despre oul prăjit din coteț.

În bucătărie, turiștii coc plăcinte, întind sarmale și fac tăiței, colțunași, zeamă și mămăligă la cotlon. Mulți se alătură treburilor din gospodărie, iar unii au ajutat chiar la lipitul unei case cu lut. Vin străini, dar și moldoveni sătui de oraș, care au cosit, au muls vaca, au cules roșii și fructe și au pus la borcan slănină, ardei copți și castraveți. Oaspeții sosesc din Elveția, Spania, Franța, Suedia și de oriunde, majoritatea fiind olandezi.

Înainte de masa de prânz există un obicei: împreună cu turiștii se fac plăcinte dulci, cele mai solicitate, care ies din cuptor și se servesc cu ceai din plante de pe deal, precum romanița, teiul și menta. Oaspetele pleacă mulțumit. Nu demult, ambasadorul SUA în Moldova, Derek Hogan, și asistentul administratorului USAID pentru Europa și Eurasia, Brock Bierman, au pregătit plăcinte la pensiune și au pus castraveți la murat. După aceea, Botnaru a primit din partea oficialului american o scrisoare în care acesta scria că nu mai trăise o astfel de experiență și nici nu bănuise că ea există.

Botnaru crede că rutina noastră de zi cu zi, obiceiurile și bucătăria moldovenească, poate fi vândută. Turiștii străini vin tocmai pentru ele.

Satele și sfiala de a vinde

De 15 ani încearcă să-i convingă pe săteni să intre în turismul rural și să-și vândă produsele, dar progresul e lent. Prin Butuceni trec sute și mii de oameni, iar puțini localnici își scot marfa la poartă. Se tem și le e rușine. Nimeni din autorități nu le-a spus că un compot sau o pâine coaptă, vândute la poartă, ar aduce bani, deși Botnaru crede că asta trebuie explicat. Dacă oamenii continuă să plece peste hotare, pierderea va fi și mai mare.

Într-o zi a trecut prin sat un microbuz din care cineva striga că vinde ardei, roșii și varză. Pentru el, asta e moartea satului: legumele vin de afară, deși localnicii nu mai cultivă grădina cum se cuvine. Își pierd pofta, pentru că ajung acasă de la oraș și cumpără la poartă de la alții.

Ce ar trebui să se întâmple

Nimeni nu cere ca toți să deschidă restaurante, chiar dacă există cerere pentru localuri mici și tradiționale la țară. Botnaru crede că oamenii trebuie să se unească și să stabilească cine ce poate cultiva. Cine ține 300 de găini nu are motiv să meargă la piață, fiindcă cineva vine să le ia de acasă. Lipsesc însă încrederea și curajul. Dă exemplul unei săteni, Natașa, de la care cumpără mereu cartofi. Ea e și o bucătăreasă foarte bună, dar pleca mereu la plantație, chiar când pensiunea era în toiul muncii. Botnaru i-a propus să angajeze pe cineva pentru câmp și să le vândă lor recolta. Anul acesta au luat de la ea 4 tone.

Regula casei: dacă un sătean oferă roșii, castraveți sau altceva, cumpără, indiferent dacă are nevoie sau nu, ca să aibă rezerve. Pensiunea are livadă de caiși, vișini și gutui și o grădină cu roșii, dar cultivă doar pentru consumul curent și uneori nici atât, de aceea caută furnizori. Se coordonează cu femeile din sat: una crește pătrunjel și leuștean, Natalia cartofi, altcineva roșii, păstăi și fasole, iar tanti Iulea aduce lactatele. Oamenii, dintr-un capăt în altul al satului, ori muncesc pentru pensiune, ori îi livrează produse. E singura pensiune cu angajați permanenți, iar el se mândrește cu asta. În alte locuri e o afacere de familie, la care muncesc mama, tata și copiii, pe când la el gătitul și reparațiile sunt făcute de oameni angajați. Butuceni are 150 de locuitori, iar în Orheiul Vechi funcționează vreo 11 pensiuni, puțin pentru o zonă ca asta.

Ce ar putea străluci în lume

Din perspectiva lui Botnaru, atracția reală nu sunt zecile de animale, ci lucrurile simple: una-două vaci și o grădină mică. Când animalele sunt multe, locul capătă aer comercial, iar oamenii fug de asta. În gospodărie există două vaci, capre, oi, găini, patru măgăruși și doi ponei, pentru că așa cere clientela.

A avut oi de tracțiune, cai și boi, dar a renunțat: era prea devreme și trebuie să oferi ce se cere. Acum se caută restaurante tradiționale mici, locuri de odihnă, peluze și parcuri. A păstrat câteva animale pentru excursii, ca turiștii să interacționeze cu ele în mijlocul naturii. Cere autorităților să scoată mașinile din satele Rezervației Orheiul Vechi și povestește că un neamț, scos din sărite, s-a luat la bătaie cu un șofer care trecea în viteză și ridica praful, rămânând acoperit de colb din cap până în picioare. Sătenii s-au săturat de praf, iar Butuceni, fiind sat turistic, ar trebui să devină pietonal. Recent a vizitat două sate pentru comparație. I s-a spus că Butuceni seamănă cu Panteleimonas, un sat frumos din Grecia, unde a ajuns: are multe restaurante tradiționale, pensiuni și zonă pietonală. Sunt practici bune de preluat.

Despre starea Butuceniului, Botnaru spune că satul e „ca un copil cu două moașe, cu cordonul ombilical netăiat”. Face parte din Rezervația Cultural-Naturală Orheiul Vechi, deci ține de Ministerul Culturii, dar mai sunt primăria și Guvernul, iar nimeni nu acționează.

Zilele trecute au montat becuri noi la stâlpii de iluminat public. Un grup de olandezi se întorcea noaptea la pensiune cu luminile telefoanelor aprinse. Romantic, rustic, autentic, dar nu chiar așa. Pentru acele becuri au fost totuși mustrați, fiind considerate improvizate. Botnaru reproșează că satul primește curent ca pentru o gospodărie mică, deși pensiunea are nevoie de 50 kW. Oaspeții vor cafea și ceai, iar apa trebuie încălzită; generatoarele nu sunt o soluție. Angajatele au ajuns între timp electriciene: pun boilerele pe timer și scot aparatele de cafea din priză când turiștii fac baie. Se descurcă, dar un sat turistic cere ca anumite probleme să fie rezolvate. Elvețienii au construit un apeduct ultramodern, dar când se stinge lumina în sat, dispare și apa. Lumânările se potrivesc cadrului rustic, însă lipsa apei la toaletă nu mai e deloc romantică. Turiștii străini sunt toleranți și știu că nu au venit într-un loc civilizat, dar nici ca într-un trib nu se poate trăi.

Pentru gospodarul din Butuceni, care vede satul ca pe un model pentru alte localități în ciuda neajunsurilor, concluzia e limpede: statul trebuie să se implice. Lucrurile merg în direcția corectă și ar merge mai repede dacă autoritățile ar ajuta măcar logistic, dacă nu financiar.

Botnaru cere ca mai întâi să existe 25 de sesiuni de instruire, abia apoi controale și amenzi. Când apar inspectorii de la FISC sau din alte organe de control, magazinele și barurile din Orheiul Vechi se închid, iar oamenii fug de teamă. Instruirea trebuie să țină seama de specificul muncii lor. Statul le spune că turistul nu are voie în bucătărie, iar el cere să fie lăsați în pace: la mama acasă nu s-a otrăvit nimeni. Turistul vrea libertate și socializare, vrea să facă murături alături de bucătărese. Dacă le pui pe ele în halat și pe oaspeți în papuci, despre ce autenticitate mai putem vorbi?

Spune că a fost lansată campania #hailamineacasă, dar Natalia nu poate întâmpina oaspeții îmbrăcată ca un medic de laborator. Femeile sunt curate, iar normele de siguranță alimentară pot fi explicate, dar hainele să rămână în pace. Un grup de polonezi a lăsat orice altceva ca să facă conserve și a stat cu bucătăresele toată ziua. Cineva i-a recomandat să le îmbrace în straie naționale, însă el refuză: țara trăiește așa și trebuie să se arate așa. Dacă o angajată vrea de bunăvoie să poarte ie, e liberă, dar nu o obligă. Adaugă că e greu să aduci oamenii la muncă, pentru că nu au încredere, iar pentru a-și obține pașapoartele, necesare actelor de muncă, trece prin chinuri; se tem să le predea. Socialismul le-a deformat mentalitatea, iar asta trebuie schimbat.

Credința că țara are un viitor prosper l-a determinat pe Botnaru să se implice, cu suflet și bani, în festivalul DescOperă. La ultima ediție, între 14 și 16 iunie, au participat peste 5.500 de vizitatori, dintre care 1.000 de turiști străini.

Cum s-a născut festivalul

Totul a început când dirijorul austriac Friedrich Pfeiffer s-a odihnit la una dintre pensiunile din Butuceni. Angajatele de la Eco Resort l-au sunat pe Botnaru că a venit cineva important. Mulți veneau cu taxiul și plecau. Când gospodinele voiau să-l servească, oaspetele răspundea sec că nu are nevoie. Fetele aveau de gând să-l trateze ca pe un oaspete de vază și nu știau cum să se poarte. Cu Botnaru a procedat la fel, întrebându-l ce vrea. L-a întrebat ce face în Moldova, iar dirijorul a răspuns că e aici cu „Aida lui”. Botnaru, care nu fusese niciodată la operă, a întrebat dacă Aida e soția lui, necunoscând că este o operă în patru acte. Au rămas cu o glumă bună. Atunci a aflat că Pfeiffer e dirijor și i-a cerut părerea, fiindcă își dorea în sat o scenă de muzică folclorică.

Pfeiffer i-a răspuns: „Fă o scenă pentru operă.”

Doi entuziaști s-au înțeles și festivalul a prins contur. Chiar în ziua cunoașterii, Pfeiffer întârzia la repetiții, dar au plecat să caute un loc potrivit. Dirijorul a verificat acustica scoțând sunetul A în mai multe puncte. Au ales alt loc decât cel folosit de vizitatorii festivalului, ca să nu-i deranjeze pe săteni. După doi ani de la prima întâlnire a fost construit amfiteatrul, iar în prima seară a DescOperă 2019 s-a cântat acolo. Botnaru l-a sunat pe dirijor ca să-i spună că scena e gata, cu invitația: „Hai și om face ceva.”

Directorul Teatrului Național de Operă și Balet, Grosu, a venit cu orchestra, iar concertul, povestește Botnaru, a fost exploziv. Prima ediție, organizată cu resurse minime, a fost închisă și doar cu invitați, ceea ce a stârnit interesul. Monica Babuc, pe atunci ministra Culturii, a apreciat evenimentul și a ajutat la extinderea lui. Directorul Operei din Viena l-a văzut online, a venit la prima ediție cu televiziunea, a rămas profund impresionat și a sugerat un festival de mai multe zile. Tehnic, e complicat și costisitor: cheltuielile urcă până la 2 milioane de lei. Scena Strauss, Teatrul Vechi, a primit bani care puteau merge la restaurarea acoperișurilor pensiunii. Botnaru motivează că peste 20 de ani festivalul va avea o valoare colosală, ba chiar o are deja. Anul acesta au venit oaspeți din Germania și Elveția, iar trei manageri de top ai unui teatru de operă din China au dorit ca dirijorul austriac să-i sprijine cu un eveniment asemănător în țara „viitorului”. Pfeiffer a refuzat, pentru că nu vrea să repete nicăieri în lume ce se petrece la Butuceni: îl vrea unic, aici, în Moldova.

Mulți moldoveni care pleacă își explică alegerea prin lipsa resurselor de creștere și a condițiilor unui trai decent. Asemenea povești îi amintesc autoarei un îndemn cunoscut: nu întreba ce a făcut țara pentru tine, ci ce ai făcut tu pentru ea. Moldova se distinge nu doar prin festivaluri, bucătărie sau stâncile milenare de la Orheiul Vechi, ci prin oamenii ei, prin acei puțini gata să urnească lucrurile.

Foto: EcoResortButuceni

Interviu realizat pentru revista Altitude, care poate fi găsită la bordul avioanelor AirMoldova.