Atunci când alegem să naștem prin cezariană …

„Operația cezariană a fost introdusă în practica obstetricală ca procedură de salvare atât a vieții mamei, cât și a copilului. Însă, în ciuda creșterii numărului de cezariene, nu există o îmbunătățire a ratelor de mortalitate perinatală. Dimpotrivă, tot mai multe date de specialitate susțin că o rată mare a operaţiilor cezariene crește riscul nu numai de morbiditate maternă și infantilă, ci și de mortalitate maternă și neonatală. Prin urmare, accentul trebuie pus pe strategiile de evitare a operaţiilor inutile”, spun specialiștii din Republica Moldova în Ghidul despre operația cezariană.

Unele femei spun deschis că aleg să nască prin cezariană, deși nu există indicațiile medicale general cunoscute: placenta praevia totală (placenta acoperă în întregime colul uterin), poziția transversală a bebelușului (copilul e poziționat pe orizontală în uter), decolarea de placentă (placenta se dezlipește prematur, în sarcină, de uter), preeclampsia (hipertensiune și exces de proteină în urină), stresul fetal,  ruptură uterină.

Pe mine personal mă preocupă subiectul cezarienei elective (la dorința mamei). Îmi pasă că în sec. al XXI-lea, nașterea – un proces fiziologic la fel de firesc precum e defecarea, digestia sau respirația, devine dependentă de medicii obstetricieni, de sălile de operații și de aparatele medicale. Consider că e un fenomen periculos pentru specia umană.

Mă preocupă că mama și obstetricianul pun degetul pe o dată din calendar, decid care va fi ziua de naștere a bebelușului, încălcându-i liberul arbitru, la care are dreptul orice ființă umană, orice suflet.

În mod normal, bebelușul decide când să se nască. El este cel care declanșează nașterea. Aici sunt mai multe teorii. Una spune că bebelușul elimină cortizol atunci când e pregătit să se nască, iar mama, în răspuns, produce hormonii nașterii.

Un alt studiu arată că nașterea începe atunci când plămânii copilului sunt pe deplin maturizați. Când plămânii sunt pe deplin pregătiți să lucreze în mod autonom, în afara uterului, ei produc o proteină care declanșează un val de prostglandine în corpul mamei. Prostglandinele sunt hormonii care pornesc travaliul.

Oricare ar fi teoria corectă despre începutul nașterii, este cert că ea se inițiază atunci când copilul este pe deplin pregătit. Poate ști mama sau medicul când e pregătit bebelușul să se nască? Despre valoarea „copilului copt” citim într-o carte fantastică, scrisă de Dr. Sara Wickham – „In Your Own Time” – „În termenii tăi”. O recomand pentru lectură. Din ea aflăm când este întemeiată inducerea artificială a travaliului și care sunt riscurile unei induceri nejustificate.

„În ultimele săptămâni de sarcină, anticorpii mamei se transmit bebelușului – anticorpi care o să îl ajute să lupte cu infecțiile în primele zile de viață. Copilul ia în greutate și câștigă putere, stochează fier și dezvoltă abilități mai bine coordonate de sugere și de înghițire. Plămânii lui se maturizează și el stochează grăsime maro care o să îl ajute să mențină temperatura corpului în primele lui zile și săptămâni de după naștere. Copilul în maturizare și maturizarea placentei declanșează prostglandinele care înmoaie colul uterin pentru a-l pregăti de ștergere și dilatare. Creșterea estrogenului și descreșterea progesteronului sporesc sensibilitatea uterului la oxitocină. Copilul se mișcă în jos , în pelvis. Contracțiile din ultimele săptămâni pot începe ștergerea și dilatarea colului. O explozie de energie le ajută pe femeile însărcinate să facă ultimele pregătiri , iar insomnia le pregătește pentru îngrijirea non-stop a copilului.

Așteptarea vigilentă și dorința intensă ca marea zi să vină sunt parte din planul naturii. Atunci când bebelușul, uterul, placenta și hormonii sunt gata, nașterea va începe. În plus, toate aceste pregătiri setează scena pentru un travaliu mai ușor și un bebeluș pe deplin matur care este stabil din punct de vedere fiziologic și este capabil să fie bine alăptat la sân chiar de la început.”

Puține femei știu că cezariana poate îngreuna alăptarea la sân. O știu din proprie experiență, nu doar din cărți. Din cei trei bebeluși ai mei (primul născut prin cezariană de urgență la 36 săptămâni și 3 zile, al doilea – vaginal, dar cu anestezie epidurală și vacuum asistat, iar al treilea – natural), cele mai mari dificultăți le-am avut cu primul copil, anume la alăptare. La început foloseam seringa. Copilul nu avea putere să apuce și să sugă sânul. Acum ghiciți cine a fost campionul la alăptare? Cine a apucat și a supt din prima de parcă a făcut asta toată viața? Corect, al treilea, născut natural. Recomandarea mea e să fie implicat un consultant în alăptare imediat după naștere, oricare a fost calea, pentru ca mama să fie ajutată să inițieze cu succes alăptarea la san. Le recomand pe consultantele de la asociația Mămica Alăptează, în mod deosebit pe Olga Gutium, care este și psiholog perinatal. Eu pe ea am invitat-o la maternitate și la mine acasă după toate cele trei nașteri.

O altă recomandare a mea e să fie lăsat travaliul să înceapă de la sine, chiar și în cazul în care mama alege în mod conștient cezariana. De ce? Ca să fie sigură că s-a maturizat pe deplin copilul și pentru ca ea să elibereze hormonii nașterii: oxitocina (hormonul dragostei și al atașamentului, care face uterul să se contracte) și endorfinele (hormonii plăcerii și ai fericirii, care la naștere mai au și rolul de a reduce durerea). Acești hormoni îl ajută și pe bebeluș în acest proces intens – nașterea. Oxitocina și endorfinele contribuie la starea de bine a mamei și a copilului, fac lipeala între cei doi.

Și, AICI, vreau să ajung la „cezariana naturală”.

Dacă e să se întâmple cezariana, atunci să fie o naștere blândă, cât mai împlinitoare pentru mamă și pentru copil. Aici recomandările sunt următoarele:

Inițierea travaliului în mod spontan, dacă așteptarea acestuia este posibilă, fără riscuri pentru mamă sau copil. Hormonii nașterii îi vor permite mamei să fie conectată în acest proces. Mărturiile unor mame, inclusiv experiența mea, precum și știința, arată că lipsa hormonilor nașterii îi pot crea mamei un sentiment de „GOL”. La o cezariană planificată, acum că v-am descris mecanismul declanșării nașterii, este clar că mama nu produce hormonii nașterii. Unele mame mi-au relatat că după cezariana planificată nu simțeau nimic, unele nu simțeau atașamentul față de copil. Îl priveau fără niciun sentiment de apropiere. Eu personal țin bine minte cum după anunțul medicului meu, precum că intrăm în cezariană, la ora 11.00, încercam să găsesc în mine bucuria nașterii. Îmi ziceam: „Anna, vei deveni mamă, în foarte scurt timp, îți vei ține bebelușa în brațe” și nu găseam această bucurie. Era o stare neutră. Mă bucuram că în sfârșit eu și copilul meu vom fi bine, că îl voi ține în brațe, dar nu puteam percepe pe deplin ideea că eu voi fi mamă. Țin bine minte cum mă gândeam: „Nu simt că voi deveni mamă. De ce?” Era un sentiment ciudat. După naștere, copilul nu mi-a fost pus la piept. Nu am avut ora magică. Bebelușa a petrecut o oră pe pieptul tatei, lucru pentru care sunt recunoscătoare. Mie mi-a fost adusă în pătură. Am pus-o la piept și era o stare confuză. Simțeam o mare bucurie, dar a fost cu desăvârșire diferit de ceea ce am simțit la celelalte două nașteri, când copii mi-au fost puși pe piept, cu vernixul intact, mirosind a lichid amniotic (acel miros dulce-acrișor). Ideea e că acest prim contact piele la piele este VITAL în formarea atașamentului, bazele căruia se pun în primele 45 de minute după naștere. În momentul în care mama își miroase puiul, face contact piele la piele, începe să producă cantități uriașe de oxitocină – acel hormon al atașamentului, responsabil și de ejecția laptelui. Iată de ce eu insist ca bebelușii să nu fie separați de mamă. Studiile arată că acei copii care au avut contact cu mămica lor în prima oră de după naștere au plâns mult mai puțin în primele lor zile de viață.

Mama să poată vedea cum se naște copilul ei. Să fie exclusă draperia separatoare.

Mamei să nu îi fie legate mâinile, așa cum se practică în maternitățile noastre. Mai mult, dacă starea mamei îi permite, să fie lăsată să își primească chiar ea copilul.

Copilul să fie pus pe pieptul mamei. SUB NICIO FORMĂ să nu fie separată mama de bebeluș, dacă acesta nu are nevoie de îngrijiri medicale speciale, ce nu pot fi făcute pe pieptul mamei. Practica de separare a copilului de mamă la cezariană este una NOCIVĂ atât pentru bebe, cât și pentru mămică. Imediat după naștere, „în sfârșit, mama și copilul se privesc. Privirea mamei este împâienjenită de lacrimi, de oboseală și de duioșie, de ușurare și milă. Iar privirea nou-născutului (dacă s-a născut fără probleme, dacă nu e chinuit de naștere și nu e încărcat cu medicamente) este serioasă, clară și concentrată. În aceste minute el privește în față însuși destinul său. Înregistrează în adâncurile memoriei principalul chip, fața omului care va deveni demiurgul lumii lui, care va alunga în această lume norii sau va organiza potopuri groaznice, care va dărui beatitudine sau îl va alunga din rai…așa începe istoria vieții, istoria legăturii, care va uni copilul și mama, aproape la fel de trainic precum i-a legat cordonul. Spre deosebire de cordon, această legătură nu e una materială. Ea este formată din acțiuni psihice: emoții, vise, fapte, zâmbete, priviri, griji. Nu vine de la burtică la burtică, ci de la inimă la inimă (de fapt, de la creier la creier, dar sună mai frumos de la inimă la inimă). Nevoia copilului în grija unui adult este una vitală, foarte importantă. Nu e despre „ar fi bine să…” sau „fără mama mă simt trist și singur…” Este despre viață și moarte. Acolo, în adâncurile psihicului nou-născutului, este setat programul: fii al cuiva sau mori. A treia opțiune nu există. Atașamentul este o nevoie vitală, importanța e maximă. Fără ea nu se trăiește. Nou-născutul apucă strâns degetul sau părul adultului, iar dacă îl lași în jos prea rapid ca să îl pui undeva, aruncă picioarele și mâinile în părți, ca și cum ar încerca să apuce laba unui adult. Strămoșilor noștri le era de ajutor, să nu își piardă puii, dacă era nevoie să fugă de prădător sau dacă trebuiau să sară din creangă în creangă. Copilul abia născut deja își poate recunoaște mama după voce, după miros și după gustul laptelui, iar imediat după naștere, dacă se simte normal, își țintește privirea asupra chipului mamei, îl imprimă în adâncurile memoriei. Este programul instinctiv numit „imprinting” care e prezent la mamifere. E o formă de atașament.” ( Fragment din cartea „Тайная опора. Привязанность в жизни ребенка)

Mama să fie asistată de o persoană de sprijin în sala de operații. Și anume această persoană de sprijin să o ajute pe mămică să facă acel prim contact cu bebelușul.

Cordonul să fie lăsat să pulseze până la capăt, fix ca la o naștere naturală. Beneficii: copilului i se transmite sângele lui, rămas în placentă, îmbogățit cu FIER, oxigen și celule stem. Cordonul lăsat să pulseze până la capăt îl ajută pe bebe să se adapteze mai ușor și mai lin la mediul extrauterin. „Iar mai departe, după naștere, ce se întâmplă? O întâmplare extraordinară, o revoluție: sângele care până acum curgea prin cordon, râvnește să ajungă în plămânii tineri. El părăsește calea veche, cursul familiar. Părăsește drumul matern. Copilul preia pe cont propriu respirația, îmbogățirea sângelui cu oxigen prin plămânii săi. Copilul nou-născut, ieșind din mamă, continuă totuși să fie legat de ea prin cordonul ombilical, care pulsează încă mult timp. Patru, cinci și mai multe minute. Primind oxigen prin cordon copilul poate fără grabă , fără teama, să se obișnuiască cu respirația după voința sa. Primind oxigen din două părți, el poate cu succes, cu blândețe, să treacă de la una la alta. Cât de blândă și gingașă este intrarea în viață când cordonul este intact. Creierul nu e lipsit nicio secundă de oxigen. Îl primește din două surse. Nu există stres. Nu există panica. O trecere armonioasă dintr-o lume în alta. Când iese , copilul emite un strigăt. Cutia toracică, până la asta, se strânge puternic și se extinde. Se creează un gol. Acolo se îndreaptă aerul. E prima lui inspirație. Și asta e o arsură. Rănit, copilul răspunde cu expirația. Împinge puternic aerul. Este strigătul. Și cel mai des cu asta se termină. Ca și cum mirat de această durere,copilul face o pauză. Se întâmplă uneori ca înainte de această pauză strigătul să se repete de 2, 3 ori. După pauză ne ieșim din minți de emoție. Și după obișnuință îi dăm palme, îl scuturam. Dar noi ne vom abține de la intervenții fiindcă suntem mai pregătiți, ne controlam pornirile, avem încredere în natură și în pulsația puternică a cordonului. Și vedem ..respirația copilului se restabilește de la sine… Încă nehotărâtă, cu pauze. Copilul hrănit cu oxigen prin cordon nu se grăbește , el suporta liniștit arsura. O pauză. Respirație. Se obișnuiește. Respira profund.  Nicio privire în urmă. Nicio părere de rău. El intră în lume așa cum noi ne trezim dintr-un vis bun și plăcut , nu dintr-un coșmar. Când prezentul bucura atât de mult, de ce să te ții de trecut? ” Fragment din „Naștere fără violență „, scrisă de obstetricianul francez Frederick Leboyer, pionier în nașterea blândă.

Tamponarea pereților vaginali și ștergerea bebelușului pe corp și guriță cu acel tampon. Expunerea copilului la bacteriile mamei este foarte importantă pentru sistemul imunitar al acestuia. Acest lucru se întâmplă în mod natural când bebe traversează canalul de naștere. Bebelușii înghit enzimele necesare. Aceste enzime ajung în tractul digestiv și le activează sistemul imunitar.  Este o etapă foarte importantă pentru sănătatea copilului. Aceasta ajută la formarea microbiomului ( formarea imunității, microflorei intestinale). Contactul piele la piele cu mama, de asemenea, contribuie la formarea unui microbiom prielnic. Studiile arată că bebelușii născuți prin cezariană sunt mai predispuși la alergii, tocmai pentru că nu au avut contactul cu bacteriile mamei.

Ora magică (prima oră de după naștere, când bebelușul este lipit de mamă)

Lumini difuze în sala de operații.

Liniște și calm în sală. Copilul aude tot ce vorbim și imprimă cele vorbite. Să îl întâmpinăm cu respect în această lume. Factorul emotional este foarte important. De felul în care este întâmpinată o nouă viață, depinde percepția copilului despre lume. E una sigură, prietenoasă, de încredere?

Eu personal mi-aș mai dori ca femeile să ia decizii fiind bine informate, fiind conștiente de posibilele consecințe. Aș vrea să cunoască despre faptul că cezariana poate influența inserția placentei la o sarcină viitoare, bunăoară,  și că ar putea apărea aderențe (atunci când organe sau țesuturi vecine în mod normal separate se lipesc, de exemplu ovarul se poate lipi de uter). Nu voi înșira aici toate posibilele complicații, ca să nu sperii pe nimeni. Informația e liberă, poate fi găsită pe site-urile clinicilor.

Dar aș mai vrea ca femeile să fie informate despre recuperarea corectă postpartum, mai ales după cezariană. Este necesară intervenția kinetoterapeutului, pentru reactivarea mușchilor. Trebuie să înțelegem, că în timpul cezarienei, medicul face o incizie prin 7 straturi ca să ajungă la bebeluș: prin piele, grăsimea subcutanată, fascii, mușchi, peritoneu, uter (care la rândul lui, are alte trei straturi), sac amniotic.  Corpul femeii înregistrează că are o traumă la nivelul inciziei, în abdomenul inferior, ca după orice altă intervenție chirurgicală, și e nevoie de ajutor specializat pentru a reactiva zona, ca să fie din nou funcțională. Recuperarea postpartum tinde să fie mai complicată după cezariană decât după o naștere naturală.

Cam la aceste lucruri aș vrea să ne gândim, atunci când decidem cum să naștem, căci calea contează!