Când îți moare un părinte sau un alt om drag … Ghid de supraviețuire

Dacă v-aș spune că nimic nu prevestea moartea tatălui meu, ar însemna să vă mint. Și, totuși, în seara în care plecam de la spital, nu mă gândeam că va veni Sfârșitul. Iar el a venit. În dimineața următoare…imaginea e în mișcare lentă (slow motion) în capul meu. Soțul meu, plângând, se îndreaptă spre mine. A zis doar „pui…” și o forță puternică, o explozie, m-a lovit în piept, mi-a tăiat răsuflarea. Simțeam că nu am aer să respir. Am ieșit pe balcon să urlu de durere și să îmi umplu plămânii cu aer. Am revenit în cameră, trasă de soț și am început să bat toate pernele, urlând de furie și durere fără margini că a plecat…

„Nu cred, nu cred…” sunt cuvintele care îmi ies pe gură și astăzi, foarte des. Nu cred că tatăl meu nu este. Și parcă mai aștept să vină să îmi spună că totul se va rezolva. Asta așteptam cât era bolnav. Mă simțeam fetița lui încă foarte mică, în siguranță alături de tatăl ei. Anișoara știa că orice s-ar întâmpla, o să se rezolve, fiindcă îi are pe părinți lângă ea. Și apoi, tata mereu ieșea din orice bucluc. Iar acum…nimic nu mai funcționa. Și vedeam cum el se stinge.

Mereu avem impresia că părinții noștri sunt nemuritori. Doar ei erau tot timpul lângă noi, pentru noi. Nici nu observam cum apar ridurile, cum îi cărunțește părul. Țin bine mintea ziua când, totuși, am descoperit, cu uimire, că tatăl meu s-a schimbat….era așezat pe scaun, ca de obicei, și ne privea cum noi și mama povestim despre toate, cum ne hârjonim cu fetițele noastre. Iar eu, ca de obicei, l-am privit ca să îl sorbesc din ochi … zâmbetul lui împlinit îmi umplea inima. Și, de parcă trezită dintr-un somn, am conștientizat că tatăl meu…a îmbătrânit. Dar făclia de speranță din suflet mă făcea să cred că asta nimic nu înseamnă. Nici când era grav bolnav, în spital, nu voiam să cred că acesta era sfârșitul.

În ultimii ani eram de nedezlipit, mereu împreună. Ne apropiasem foarte mult. El nu mai lucra ca altădată, nepoții îl umpleau de viață și bucurie. Aveam discuții lungi și deschise despre toate pe lume. Eu eram în acceptare cu trecutul, cu tot ce aș fi vrut să fie altfel. Râdeam, cântam, ne jucam.

Îmi plăcea să plec de la bunei, acasă, cu gândul că ne vedem peste câteva zile. Iar acum, când plec, tăticul nu mai stă pe canapeaua din antreu, ca să îmi spună „Mulțumesc frumos. Drum bun”.

În ultima noastră vacanță de familie, îi ziceam soțului că eu mă voi pregăti de moartea mea cu vreo 10 ani înainte (ce naiv, de parcă eu știu când va veni), că voi cerceta tot ce este posibil, așa cum am făcut când mă pregăteam de nașterea copiilor noștri.

După ce l-am pierdut pe tata, am înțeles că despre moarte ajută să înveți, să cercetezi, din primele zile în care ești conștient, încă de copil. Niciodată nu știi când vei pierde un bunel sau un om apropiat. Și mă bucur că am cumpărat cărți pentru copii, despre moarte, despre cum un băiețel și o fetiță înmormântau gâzulițele moarte pe care le găseau în poiană și tufișuri. Mi-a fost mai ușor să le explic fetelor care e treaba cu moartea și de ce l-am pus pe bunelul în sicriu, apoi în pământ (copiii noștri au venit doar la biserică, la înmormântare nu i-am luat). Mai aveam o carte, pe care au citit-o, ironic, vreun an în urmă, împreună cu bunicul. E despre cum bunelul își ia nepoțelul într-o călătorie imaginară, pe o corabie mare, ca să ajungă pe o insulă fascinantă. Unde a și rămas. Cât de frumos a ambalat autorul moartea…

Anterior citisem mai multe cărți despre moarte. „Călătoria sufletelor” de Michael Newton este una dintre ele. Și, totuși, în ziua morții tatălui meu, nu îmi găseam locul. Aveam nevoie de o alinare. Am scotocit pe rafturile bibliotecii și am dat de „Viața în lumea de dincolo. Un ghid referitor la viața de apoi”, scrisă de Sylvia Browne și Lindsay Harrison. Nu știu cât e de adevărat ceea ce se scrie (istoriile sunt bazate pe hipnozele regresive, efectuate de o faimoasă medium din SUA), dar m-am culcat împăcată, gândind că sufletul tatălui meu e pe mâini bune.

„Momentul care le provoacă clienților starea cea mai acută de teamă, depresia cea mai profundă și durerea spirituală cea mai vie nu este momentul morții într-o viață anterioară, ci cel al nașterii în actuala viață. Dacă te sperie inevitabilitatea morții, te asigur că ai trecut printr-un moment infinit mai traumatic în ziua în care te-ai născut.”

Ce se întâmplă când mori? 

„Tunelul care mi-a apărut imediat nu venea de undeva de sus, ci ieșea direct din corpul meu, fiind alcătuit după toate aparențele chiar din substanța mea eterică. În loc să conducă undeva în cer, el urca într-un unghi oblic de aproximativ 20 de grade, fapt care confirmă ideea că lumea de dincolo nu reprezintă un paradis situat undeva dincolo de nori. El există chiar aici, în mijlocul nostru, la doar un metru de sol, dar într-o altă dimensiune, cu o vibrație mult mai înaltă decât aceasta. Cât timp m-am deplasat prin tunel, nu numai că m-am simțit cât se poate de vie, dar chiar eram astfel. Singurul care a murit a fost corpul meu fizic, vehiculul care m-a ajutat să călătoresc prin această dimensiune terestră. Mă simțeam extrem de ușoară, exaltată, liberă și aveam convingerea că toate lucrurile și toate persoanele în legătură cu care îmi făcusem vreodată griji vor fi bine. Din noua perspectivă temporală pe care o aveam, a eternității, știam că mă voi întâlni din nou cu cei dragi după un interval de timp pe care nici măcar nu îl voi percepe. LEgendara lumină albă mi-a apărut în față, strălucind cu putere. Mi s-a părut sacră și plină de o cunoaștere infinită. Imediat ce am ieșit din tunel, am fost întâmpinată de un suflet drag. În cazul meu, spiritul era, desigur, mult iubita mea bunică Ada. Deschizătura era suficient de largă pentru a putea vedea în spatele ei o pajiște plină de flori, la fel ca cele de pe Pământ, dar strălucind în culori infinit mai vii. Privind retrospectiv, îmi dau seama că nu mi-am dorit nimic altceva decât să intru cât mai rapid în tunel, spre deosebire de alți oameni care trăiesc această experiență și care preferă să plutească o vreme pe lângă corpul lor, fascinați de această imagine și să asculte ce spun ceilalți oameni rămași pe Pământ în timp ce ei sunt plecați.”

Și aici, subliniez ceva și scriu cu litere mari: „DACĂ TE AFLI VREODATĂ ÎN PREZENȚA UNUI CORP CARE A ÎNCETAT SĂ RESPIRE, ÎȚI RECOMAND SĂ NU UIȚI CĂ ESTE POSIBIL CA SPIRITUL ACESTUIA SĂ CONTINUE SĂ PLUTEASCĂ O VREME PRIN CAMERĂ, TRĂGÂND CU URECHEA!”

Eu aș vrea să îi rog insistent pe lucrătorii medicali, chiar și pe infirmiere, să aibă o atitudine respectuoasă față de bolnavi, chiar și atunci când sunt intubați, sedați. Vorbiți în șoaptă, exact ca la naștere. Nu faceți comentarii nepoliticoase. Nu îi lezați demnitatea. Nu vorbiți la telefon în voce tare despre chestiile voastre personale, despre treburi, cine și cum să plătească serviciul de evacuare a gunoiului. Când bolnavul încearcă să vă arate ceva, neputincios, nu îi vorbiți ca unui bolnav psihic, la care ajunge informația greu. Fiți oameni. În orice circumstanțe.

Experiența cu tatăl meu mi-a arătat cât de subdezvoltată este inteligența noastră emoțională, totuși. Cât de mult avem de lucrat la comunicarea cu pacientul și la dezvoltarea empatiei…

Ghidul meu de supraviețuire, când moare un părinte sau un om drag:

1. Comunicarea cu sufletul persoanei decedate. La început cu un pic de teamă să par nebună, apoi cu multă încredere și liniște în suflet, îi vorbeam și continui să îi vorbesc tatei. Am poza cu panglică neagră, lângă care arde zilnic lumânarea, și vorbesc. Îi povestesc ce am făcut, îi spun bună dimineața, noapte bună, că mi-e dor, totul. Psihologul Renata Bodorin mi-a confirmat că e o idee sănătoasă, chiar necesară.
2. Muzica. Cât tata era sedat, la spital, îi puneam muzică pentru că știam cât îi place. Mereu asculta muzică, dormea și lucra cu muzică. În tinerețe participa la concursuri muzicale. Și atunci, voiam să îi fac ceva plăcut. Am preluat asta ca alinare pentru mine. Mergeam spre biserică, la slujba de dinaintea înmormântării, i-am vorbit sufletului: „Ei ce, tată? Punem niște muzică? Și am pornit radioul. Primele fraze din cântec, pe care le-am auzit, se potriveau atât de bine cu situația mea. Eu sunt convinsă că sufletele comunică pe diferite canale, ele fiind energie. Cânta How deep is Your love, iar azi dimineață – Vine o zi, de Holograf…
   Știu, un copil se naște acum.
   Da, știu, un bătrân își ia rămas bun.
   Eu, i-am spus vremii să stea în loc.
   Amintirea mea vreau să fie-a ta.
   Vine o zi, vine o zi când se va sfârși.
   Nimeni nu va ști, nimeni nu va ști oare când va fi…

Frecvența de radio 94.9 al postului Relax, e perfectă…atunci când vrei liniște sau nu știi ce vrei. O recomand.

4. Ritualurile religioase. Nu credeam ar putea să îmi mângâie sufletul, nu într-o asemenea măsură. După slujba din ziua în care am depus corpul neînsuflețit al tatălui la Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, am venit acasă înviorată. Eram atât de împăcată, vioaie. Spuneam glume. Cu siguranță a ajutat și faptul că oamenii dragi veneau să își ia rămas bun. Am simțit susținere. Fără îndoială, și faptul că mai aveam o zi în care urma să îl văd pe tata, m-a ajutat…Deci am înțeles. Când moare un om drag, ajută să îți iei rămas bun de la încet, fără grabă, câte puțin. Ajută să te rogi pentru el împreună cu cei dragi, ajută să ai 9 zile, 40 de zile în care să îl comemorezi pe cel plecat. Doliul însă, desigur, poate dura și un an, poate chiar mai mult. Nimeni nu știe cât, dar ajută să trăiești toate emoțiile legate de pierdere. M-a mai ajutat enorm mesajul părintelui, de la sfârșit. Insist să fiți ochi și urechi la el, când vorbește. Părintele Ciuntu a zis: „Sufletul este o scânteie din Dumnezeu și se întoarce la el”. E ceva cu ce rezonez foarte mult. Și am încredere că sufletul e nemuritor. Probabil părintele Ciuntu, în virtutea credinței sale, nu crede în reîncarnare. Dar eu rezonez și cu ideea că sufletul, oricând dorește, poate reveni pe Pământ. Până decide asta, în cazul în care a făcut bine, pleacă într-o dimensiune cu vibrații foarte înalte, ceea ce am numi noi RAI, unde nu există durere și chinuri. Iar eu acum știu că tatăl meu nu mai simte durere, ceea ce e o mare eliberare.

5. Rugăciunea. Acum ne rugăm și cu fetele.

6. Plânsul. Dacă vă recomandă cineva să nu plângeți, ca să nu îl scârbiți pe răposat, mulțumiți-i și plângeți mai departe. Plânsul e unul din cele mai eficiente instrumente de degajare a emoțiilor. Din emoțiile netrăite se nasc simptomele de boală. Cât tata era în spital, burta mea era tare ca piatra, aveam crampe teribile, intestinele țipau de durere. Iar la înmormântarea propriu-zisă, aveam senzația că pancreasul s-a făcut arici. A început să mă doară foarte, foarte tare. Încercam să inspir și să expir, tehnică ce ajută, de regulă, imediat, în caz de disconfort fizic, dar aici….a durat mult…Durerea îmi întretăia respirația. Am început să merg. În următoarele zile neapărat merg să mi se facă masaj visceral, să scoatem toate blocajele cauze de emoții. Blocajele duc la crampe și alte simptome de boală.

7. Povestirile despre tata. Mă ajută să aud orice despre tata și să povestesc întruna despre el, să exprim tot ce se învârte în capul meu, tot ce nu i-am spus, nu am auzit sau, invers, tot ce am auzit. Ieri am scos toate casetele video cu înregistrările în care apare tata. Azi, când sunt mare, îl văd cu alți ochi decât atunci când eram copilă. Îi examinez orice schiță de zâmbet, orice privire și înțeleg cât de multe am preluat, cât de mult noi, copiii, îi semănăm.

8. Legănatul. Cum venea durerea și plânsul, fără să vreau, începeam să mă legăn, chiar și la biserică, la funeralii. Fac asta și acum. Ajută foarte mult.

9. Lectura despre moarte. Ne temem și ne doare îngrozitor atunci când nu cunoaștem nimic despre ceea ce se întâmplă. De aceea, ajută să aflăm de ce ne naștem, de ce murim. Apare o seninătate și acceptare, un soi de înțelegere, atunci când știi unde pleacă sufletul. În ziua de astăzi, din fericire, ai de unde să te informezi.

10. Scrisoarea psihoterapeutică. Știu de acest exercițiu de la organizatoarele cursului despre nașterea acasă (IG: @kurs_domashnie_rody). Ajută la vindecarea traumelor psihologice. E colacul de salvare atunci când, din diferite motive, nu ajungi la psihoterapeut.

• În prima parte a scrisorii, înșiri toate emoțiile legate de evenimentul traumatic sub următoarea formă: Sunt supărată că ai plecat. Urăsc faptul că ai plecat acum, atât de devreme. Nu suport că nu mi-ai spus nimic, nu ți-au luat rămas bun. (Vorbim despre fapte, nu despre om). Aici pot încăpea absolut toate emoțiile legate de omul plecat, inclusiv evenimentele de dinainte de survenirea morții sau a bolii.
• Când pixul se va opri, treci la partea a II-a: îndreptățirea. Aici scriem motivele pentru care s-ar fi putut întâmpla evenimentul. Corpul tatei era bolnav, obosit. Era prea bolnav ca să își ia rămas bun etc. Enumeri justificările pentru ceea ce crezi că ai omis tu în perioada legată de decesul care te-a traumatizat.
• În partea a III-ea, în mod normal, apare recunoștința. Mulțumesc, tată, pentru toate darurile și lecțiile pe care mi le-ai lăsat. Îți mulțumesc mult că m-ai lăsat să îți fiu alături când îți era greu. Îți sunt recunoscătoare pentru X, Y, Z (nu le enumăr, sunt mult prea personale).

Odată terminată scrisoarea, rupeți-o în mici bucăți, dați-le foc sau aruncați-le în closet. Lăsați să plece totul cu apa.

11. Delegarea responsabilității legate de pregătirea funeraliilor. Cumnata mea a avut geniala idee să apelăm la Ritus, care are totul prevăzut, astfel încât tu, în durerea ta greu de suportat, să nu ai de gândit la ce ai de cumpărat, de făcut. De la Ritus am luat totul. O persoană te conduce din punctul A al încăperii în punctul B, alegi tot de ce e nevoie la funeralii, te așază la o masă și stabiliți alte amănunte. La ce oră să fie luat corpul neînsuflețit de la spital, la cât să fie adus la biserică, la ce oră să fie condus pe ultimul drum. Patru bravi bărbați, îmbrăcați în mantie neagră, fac totul. Aveau chiar și un suport pliant pentru sicriu, care ne-a fost de ajutor când am mers la Spitalul Clinic Municipal Nr. 1, unde tatăl meu a lucrat 42 de ani. Acolo colegii și-au luat rămas bun de la el. Încă o întâlnire care mi-a mângâiat sufletul…Și dacă e adevărat că sufletul lui e încă printre noi, atunci cred că s-a bucurat să îi audă vorbind cu atâta căldură și respect despre el. Tot Ritus are serviciul, acum, pe pandemie, de oferire a merindelor pentru comemorarea celui decedat. Mâncarea e gustoasă. Se pune în caserolă, iar după înmormântare, apropiații defunctului o oferă celor ce au venit.

12. Mâncarea livrată. După funeralii, am mers la mama. Și m-am gândit ce bine e când ai posibilitatea să nu gătești, pur și simplu să comanzi mâncarea, ca să nu pui în dificultate nici pe mama, nici pe nimeni altcineva. În general, în perioada de doliu, ajută să te oprești. Să nu faci ceva doar pentru că trebuie, să deleghezi la maxim tot ce poate fi delegat, pentru ca tu pur și simplu să plângi, să taci, să faci orice îți face bine.

Alte recomandări de la psihologul Renata Bodorin. Vă invit să îi urmăriți pagina de Facebook Psychologist Renata Bodorin. Mereu are idei bune. Așadar:

1. Bea apă. Apa ajută să ne adaptăm. Consumăm produsele, ne focalizăm pe gustul lor.
2. Cere ajutor și susținere. Fă o listă cu persoanele de sprijin.
3. Împământează-te. Când suntem îndurerați, tindem să zburăm cu mintea, cu gândul în toate părțile, dar mai ales în trecut. Ne roadem și ne autobicium pentru ceea ce nu am apucat să facem. În șoc, pierdem pământul de sub picioare, la propriu. Și atunci, ce facem? Masăm tălpile cu mâinile sau cu o nucă de avocado, cu o mingiuță. Oricând ne simțim stresați sau depășiți de o situație facem asta:

• Masăm picioarele
• Tropăim (cei mici se vor bucura cel mai tare să facă acest exercițiu. Să nu uităm, faptul că nu exprimă cumva emoțiile, nu înseamnă că nu sunt afectați și ei de pierdere)
• Greblăm cu degetele picioarelor, de parcă adunăm nisip
• Comunicăm cu animalele de companie
• Analizează obiectele din jur, întoarce lent capul în diferite direcții, vezi ce observi. Observă detalii noi.
• Scrie într-un jurnal emoțiile tale, oricare sunt ele, oricând ele apar.
• Manifestă toate emoțiile pe care le simți – de la furie, negare, până la ură și neputință. Urlă în pernă, bate perna.
• Respiră. Când inspiri – umflă burta. Când expiri – trage-o spre tine. Respiră după scema următoare.

Imaginează-ți că fiecare latură din acest pătrat e latura din camera în care te afli.

Mai multe tehnici găsiți aici: https://www.moldova.org/e-in-regula-sa-te-simti-iritat-coplesit-infricosat-7-sfaturi-si-6-exercitii-in-timp-de-corona-criza/?fbclid=IwAR2VDqD4LqX_Q_ysAhR1UJK-OZRaXP-rA98sfj-CjTbavehPNxT4-6OWhWY

Notițe de final, legate de pierderea unui om drag

1. Somnul prost, coșmarurile și lipsa parțială a poftei de mâncare sunt normale în primele zile. Dacă pofta de mâncare lipsește cu desăvârșire și coșmarurile sau insomnia continuă, provocând neliniște, cereți ajutor. Eu am avut multe vedenii cât tata era în spital, dar și în cele trei zile, până la înmormântare.
2. Cele mai grele zile încep după funeralii. Iată mă gândesc și la mama constant. A fost căsătorită cu tata 45 de ani, iar acum … e singură, în casa în care am crescut noi, cei trei copii, în care au trăit cele mai importante evenimente din viața lor. Este important să nu rămânem singuri cu durerea noastră, mai ales cu gândul că „nu vreau să îi încurc pe alții să trăiască”. Apropiații ar face foarte bine dacă ar „ține mâna pe puls”, adică i-ar suna, ar „verifica” ce simte, cum se simte persoana în doliu. În jur de 4-6 săptămâni poate fi insuportabil de greu, de aceea ajută reuniunile de familie sau cu persoanele apropiate.
3. Ajută comemorările și marcarea într-un mod special a unor evenimente importante. Iată că pe 16 martie, tatăl meu ar fi împlinit 68 de ani. La sigur vom marca această zi.
4. Adresare către cei ce vor să își exprime sprijinul. Vă rog, nu le spuneți persoanelor în doliu: Dar cum a murit? A murit repede? (Am primit întrebarea chiar acolo, în biserică, atunci când veneau oamenii să își ia rămas bun de la tata. Și în privat, pe Facebook, am fost întrebată cum a murit, de ce. Nu spuneți: „Gândește-te la altceva. Nu plânge. Nu încercați să distrageți atenția de la pierdere. E sănătos să trăiești emoțiile. Nu spuneți : Durerea o să fie mare, nu o să treacă niciodată. Nu îi programați pe oameni pentru ceva negativ.
5. Ajută gesturile care să îi întoarcă pe cei aflați în doliu pe pământ (am simțit asta). Să îi apuci de braț, să îi mângâi pe umăr, să îi îmbrățișezi, să îi iei de mână dacă sunteți suficient de apropiați. Puteți să și întrebați: pot să te cuprind? Pot să te iau de mână? În mod inconștient,  la biserică, o tot atingeam pe mama, o cuprindeam de la spate, o mângâiam pe spate…iar ea se lua de mână cu nepoțelele.
6. Ajută oamenii în doliu dacă ai resursele necesare. Poți să te oferi să preiei ceva din sarcinile zilnice ale omului în doliu – să gătești, să faci curățenie, etc. Dacă este îngăduit de el. Invită-l la un ceai, la o plimbare.

Acestea fiind spuse, vă doresc tuturor sănătate. Trăiți Aici și Acum. Deși cu mintea știm că nu e o idee bună să amânăm reuniuni, discuții, gesturi de afecțiune, cumva…facem asta, iar când vine ceasul despărțirii de omul drag puteam avea regrete care să ne mistuie, uneori, o viață întreagă (dacă nu e vindecată pierderea cu ajutorul unui specialist). De aceea, trăiți și iubiți Azi. Aici. Acum.

Și, deși nu mai e fizic printre noi, tatăl meu este aici. Îmi privesc mâinile lungi, ca la el, îmi privesc fiul care îi seamănă leit, închid ochii și îl văd….Oamenii care pleacă mai trăiesc prin emoțiile pe care ni le-au însămânțat în suflet. Și nu trebuia să facă ceva extraordinar. Nu îmi amintesc nimic extraordinar legat de tata. Toate imaginile sunt atât de pământești…o privire, un zâmbet, un cântec împreună. Așa cum mi-a zis și el când eram deja disperată, cu el internat în spital, în stare gravă, întrebându-l:

„Tată, ce să mai fac? Spune, spune, te rog. Cum să te ajut? Pe cine să aduc să te vadă, să te ajute?”

El mi-a răspuns: „Nu trebuie să faci nimic. Tu ajuți prin simplul fapt că ești…”

Asta e simpla teorie despre viață. Simplă ca viața. Și tot ce rămâne după noi, tot ce contează din ceea ce rămâne nu sunt casele, mașinile. Sunt dragostea și emoțiile pe care le-am aprins în sufletele oamenilor.