Când moare un părinte sau un om drag: ghid de supraviețuire

Dacă ar spune că nimic nu anunța moartea tatălui ei, autoarea ar minți. Totuși, în seara în care ieșise de la spital, nu se gândea că sfârșitul e atât de aproape. În dimineața următoare, el a venit. Își amintește momentul ca pe un cadru filmat în slow motion: soțul ei, plângând, înaintează spre ea și rostește doar „pui…”. Apoi o forță puternică o lovește în piept și îi taie respirația. Iese pe balcon să urle și să-și umple plămânii cu aer, iar soțul o aduce înapoi în cameră. Acolo începe să lovească perne, strigând de furie și durere că a plecat.

„Nu cred, nu cred…” sunt cuvintele pe care le rostește și azi, destul de des. Nu îi vine să creadă că tatăl nu mai e. Parcă așteaptă încă să vină cineva să-i spună că totul se va aranja. Așa simțea și când tatăl era bolnav: se vedea o fetiță mică, în siguranță lângă tatăl ei. Anișoara credea că orice s-ar întâmpla se va rezolva, pentru că părinții ei erau lângă ea. Tatăl ieșea mereu din orice încurcătură. Acum însă nimic nu mai mergea, iar ea îl vedea stingându-se.

Părinții par nemuritori, cel puțin așa li se pare copiilor. Ei au fost mereu acolo, pentru ei. Nu observi cum apar ridurile și cum părul se face alb. Autoarea își amintește ziua în care a descoperit, cu uimire, că tatăl ei se schimbase. Stătea pe scaun, ca de obicei, și privea cum ea și mama stau de vorbă și cum se joacă fetițele. Ea îl privea și îl soarbe din ochi, iar zâmbetul lui îi umplea inima. Și, ca trezită dintr-un somn, și-a dat seama că tatăl îmbătrânise. Speranța o făcea însă să creadă că asta nu înseamnă nimic. Chiar și atunci când zăcea grav bolnav la spital, refuza să creadă că s-a ajuns aici.

În ultimii ani erau nedespărțiți. Se apropiaseră mult. Tatăl nu mai lucra ca altădată, iar nepoții îi aduceau viață și bucurie. Vorbeau îndelung despre orice. Autoarea ajunsese să accepte trecutul, cu tot ce ar fi vrut altfel. Râdeau, cântau, se jucau împreună.

Crăciunul 2021. Jucau „Vânătorea de comori” și căutau piticii. Pregătiseră și o cutie pentru sărbătorile acelui an.

Pleca mereu de la bunici cu gândul că se vor revedea în câteva zile. Acum, când pleacă, tatăl nu mai stă pe canapeaua din anteu să-i spună „Mulțumesc frumos. Drum bun”.

În ultima vacanță în familie, îi spunea soțului că se va pregăti pentru propria moarte cu vreo zece ani înainte, ironizându-se că nu știe când va veni. Voia să cerceteze tot ce se poate, așa cum făcuse înainte de nașterea copiilor.

După ce l-a pierdut pe tată, a înțeles că ajută să înveți despre moarte, să cercetezi, din copilărie. Nu știi niciodată când vei pierde un bunic sau o persoană apropiată. Se bucură că a cumpărat cărți pentru copii despre moarte, în care un băiețel și o fetiță îngropau gâzele moarte găsite în poiană. I-a fost mai ușor să le explice fetelor ce înseamnă moartea și de ce bunicul a fost pus în sicriu, apoi în pământ. Copiii au fost doar la biserică, nu și la înmormântare. Mai aveau o carte, citită cu un an în urmă împreună cu bunicul: povestea unui bunic care își ia nepotul într-o călătorie imaginară, pe o corabie mare, spre o insulă fascinantă, unde rămâne. Autoarea observă cât de frumos a ambalat autorul moartea.

Înainte citise mai multe cărți despre moarte, printre ele „Călătoria sufletelor” de Michael Newton. În ziua în care a murit tatăl, totuși, nu-și găsea locul și căuta alinare. Între rafturile bibliotecii a dat de „Viața în lumea de dincolo. Un ghid referitor la viața de apoi”, scrisă de Sylvia Browne și Lindsay Harrison. Nu știe cât din ce scrie acolo e adevărat, pentru că poveștile se bazează pe hipnoze regresive ale unei celebre medium din SUA. S-a culcat totuși împăcată, gândindu-se că sufletul tatălui e în mâini bune.

„Momentul care le provoacă clienților starea cea mai acută de teamă, depresia cea mai profundă și durerea spirituală cea mai vie nu este momentul morții într-o viață anterioară, ci cel al nașterii în actuala viață. Dacă te sperie inevitabilitatea morții, te asigur că ai trecut printr-un moment infinit mai traumatic în ziua în care te-ai născut.”

Ce se întâmplă când mori?

„Tunelul care mi-a apărut imediat nu venea de undeva de sus, ci ieșea direct din corpul meu, fiind alcătuit după toate aparențele chiar din substanța mea eterică. În loc să conducă undeva în cer, el urca într-un unghi oblic de aproximativ 20 de grade, fapt care confirmă ideea că lumea de dincolo nu reprezintă un paradis situat undeva dincolo de nori. El există chiar aici, în mijlocul nostru, la doar un metru de sol, dar într-o altă dimensiune, cu o vibrație mult mai înaltă decât aceasta. Cât timp m-am deplasat prin tunel, nu numai că m-am simțit cât se poate de vie, dar chiar eram astfel. Singurul care a murit a fost corpul meu fizic, vehiculul care m-a ajutat să călătoresc prin această dimensiune terestră. Mă simțeam extrem de ușoară, exaltată, liberă și aveam convingerea că toate lucrurile și toate persoanele în legătură cu care îmi făcusem vreodată griji vor fi bine. Din noua perspectivă temporală pe care o aveam, a eternității, știam că mă voi întâlni din nou cu cei dragi după un interval de timp pe care nici măcar nu îl voi percepe. Legendara lumină albă mi-a apărut în față, strălucind cu putere. Mi s-a părut sacră și plină de o cunoaștere infinită. Imediat ce am ieșit din tunel, am fost întâmpinată de un suflet drag. În cazul meu, spiritul era, desigur, mult iubita mea bunică Ada. Deschizătura era suficient de largă pentru a putea vedea în spatele ei o pajiște plină de flori, la fel ca cele de pe Pământ, dar strălucind în culori infinit mai vii. Privind retrospectiv, îmi dau seama că nu mi-am dorit nimic altceva decât să intru cât mai rapid în tunel, spre deosebire de alți oameni care trăiesc această experiență și care preferă să plutească o vreme pe lângă corpul lor, fascinați de această imagine și să asculte ce spun ceilalți oameni rămași pe Pământ în timp ce ei sunt plecați.”

Autoarea subliniază cu majuscule: „DACĂ TE AFLI VREODATĂ ÎN PREZENȚA UNUI CORP CARE A ÎNCETAT SĂ RESPIRE, ÎȚI RECOMAND SĂ NU UIȚI CĂ ESTE POSIBIL CA SPIRITUL ACESTUIA SĂ CONTINUE SĂ PLUTEASCĂ O VREME PRIN CAMERĂ, TRĂGÂND CU URECHEA!”

Ea ar vrea să ceară insistent personalului medical, chiar și infirmierelor, o atitudine respectuoasă față de bolnavi, chiar și atunci când sunt intubați sau sedați. Să vorbească în șoaptă, la fel ca la naștere. Să evite comentariile nepoliticoase și să nu le lezeze demnitatea. Să nu discute la telefon, cu voce tare, despre treburile personale, despre cine plătește serviciul de evacuare a gunoiului. Când bolnavul încearcă neputincios să arate ceva, să nu i se vorbească ca unui bolnav psihic, căruia îi ajunge greu informația. Fiți oameni. În orice circumstanțe.

Experiența cu tatăl i-a arătat cât de slab dezvoltată este inteligența emoțională a oamenilor. Mai e mult de lucru în comunicarea cu pacientul și în dezvoltarea empatiei…

Ghidul ei de supraviețuire, când moare un părinte sau un om drag

Vorbitul cu sufletul celui plecat. La început se temea puțin că pare nebună, apoi a căpătat încredere și liniște. Îi vorbește tatălui și continuă să o facă. Are fotografia cu panglică neagră, lângă care arde zilnic o lumânare, și îi spune bună dimineața și noapte bună, că îi e dor, despre tot ce face. Psihologul Renata Bodorin i-a confirmat că e o idee sănătoasă, chiar necesară.
Muzica. Când tatăl era sedat în spital, îi punea muzică, pentru că știa cât îi place. Asculta mereu muzică, dormea și lucra cu ea, iar în tinerețe a participat la concursuri muzicale. Voia să-i facă ceva plăcut, iar apoi a început să folosească muzica drept alinare. Mergea spre biserică, la slujba dinaintea înmormântării, și i-a vorbit sufletului: „Ei ce, tată? Punem niște muzică?” A pornit radioul, iar primele versuri ale cântecului se potriveau atât de bine cu situația ei. Este convinsă că sufletele comunică pe diferite canale, fiind energie. Pe fundal a sunat „How deep is Your love”, iar în dimineața aceea, „Vine o zi”, de Holograf, un cântec despre un copil care se naște, un bătrân care își ia rămas bun și întrebarea, fără răspuns, a momentului în care totul se va sfârși.
Postul Relax, pe frecvența 94.9, e potrivit atunci când vrei liniște sau nu știi ce vrei. Autoarea îl recomandă.
Ritualurile religioase. Nu credea că pot să-i aline sufletul într-o asemenea măsură. După slujba din ziua în care tatăl a fost așezat în Biserica Sfânta Teodora de la Sihla, a venit acasă mai liniștită și mai vioaie, glumea. Sprijinul oamenilor dragi, care veneau să-și ia rămas bun, a contat, la fel și faptul că mai avea o zi în care îl putea vedea pe tată. A înțeles că, atunci când moare cineva drag, ajută să-ți iei rămas bun încet, fără grabă, câte puțin. Ajută să te rogi pentru el împreună cu cei dragi și să comemorezi cele nouă zile și cele patruzeci de zile. Doliul poate dura un an sau mai mult, nimeni nu știe exact, dar ajută să trăiești toate emoțiile pierderii. Mesajul părintelui de la sfârșitul slujbei a contat enorm: „Sufletul este o scânteie din Dumnezeu și se întoarce la el”. Autoarea rezonează cu acest gând și crede că sufletul e nemuritor. Preotul, probabil din convingerea sa, nu crede în reîncarnare, însă ea admite ideea că sufletul poate reveni pe Pământ când dorește. Până atunci, dacă a făcut bine, pleacă într-o dimensiune cu vibrații foarte înalte, pe care ea o numește RAI, unde nu există durere. Acum știe că tatăl nu mai simte durere, iar asta e o mare eliberare.
Rugăciunea. Acum se roagă și cu fetele.
Plânsul. Dacă cineva îi recomandă să nu plângă, ca să nu-l supere pe cel decedat, îi mulțumește și plânge mai departe. Plânsul e, după ea, unul dintre cele mai eficiente mijloace de a elibera emoțiile. Emoțiile netrăite dau naștere, după părerea ei, simptomelor de boală. Cât tatăl a fost internat, burta îi era tare ca piatra și avea crampe puternice. La înmormântare a simțit că pancreasul se transformă în arici. Durerea devenea tot mai intensă și îi întrerupea respirația. Tehnica respirației, de obicei de ajutor, nu a funcționat de data aceasta, așa că a început să meargă. Își propune un masaj visceral, ca să elibereze blocajele, pe care le leagă de crampe și de alte simptome.
Poveștile despre tată. Ascultă orice despre tatăl ei și povestește neîncetat, ca să exprime tot ce i se învârte în minte: ce nu i-a spus, ce n-a auzit sau ce a auzit. Într-o zi a scos toate casetele video cu tatăl. Acum, ca adult, îl privește altfel decât în copilărie. Examinează orice schiță de zâmbet sau privire și constată câte a moștenit ea și copiii ei de la el.
Legănatul. Odată cu durerea și plânsul, începea fără să vrea să se legene, chiar și la biserică, la înmormântări. Face asta și acum, și îi ajută mult.
Lectura despre moarte. Ne e frică și ne doare îngrozitor atunci când nu știm nimic despre ce se întâmplă. De aceea, aflând de ce ne naștem și de ce murim, apare seninătatea și acceptarea, o înțelegere a locului spre care pleacă sufletul. Astăzi, din fericire, există multe surse de informare.
Scrisoarea psihoterapeutică. Exercițiul i-a fost recomandat de organizatoarele unui curs despre nașterea acasă (Instagram: @kurs_domashnie_rody). Ajută la vindecarea traumelor psihologice și este un colac de salvare atunci când, din diverse motive, nu ajungi la un psihoterapeut.
- Prima parte: enumeri toate emoțiile legate de evenimentul traumatic, în forme de tipul „Sunt supărată că ai plecat”, „Nu suport că nu mi-ai spus nimic”. Vorbești despre fapte, nu despre om. Pot încăpea toate emoțiile legate de persoana plecată, inclusiv cele dinaintea morții sau a bolii.
- Partea a doua, îndreptățirea. Când pixul se oprește, scrii motivele pentru care evenimentul s-ar fi putut produce. Corpul tatălui era bolnav și obosit, era prea slăbit ca să-și ia rămas bun etc. Enumeri justificările pentru ceea ce crezi că ai omis tu în perioada decesului care te-a traumatizat.
- Partea a treia aduce, de obicei, recunoștința: „Mulțumesc, tată, pentru darurile și lecțiile pe care mi le-ai lăsat”. Îți mulțumești că te-a lăsat să fii alături de el când îi era greu. Celelalte motive nu le enumeră, sunt prea personale.
După ce termini scrisoarea, rupi-o în bucăți mici, dai foc sau o arunci în closet. Lași totul să plece cu apa.
Delegarea organizării funeraliilor. Cumnata ei a avut ideea genială să apeleze la Ritus, care are totul pregătit, astfel încât, în durerea greu de suportat, să nu mai aibă de gândit ce trebuie cumpărat sau făcut. De la Ritus au luat totul. Un angajat te conduce dintr-un punct în altul al încăperii, alegi ce trebuie pentru funeralii, apoi te așezi la o masă și stabiliți detaliile: la ce oră să fie luat corpul din spital, la ce oră să fie adus la biserică, la ce oră să fie condus pe ultimul drum. Patru bărbați în mantii negre se ocupă de tot. Aveau și un suport pliant pentru sicriu, util la Spitalul Clinic Municipal Nr. 1, unde tatăl a lucrat 42 de ani. Acolo colegii și-au luat rămas bun de la el, o altă întâlnire care i-a mângâiat sufletul. Dacă sufletul lui e încă printre ei, autoarea crede că s-a bucurat să-i audă vorbind cu atâta căldură și respect. Ritus oferă acum, pe timp de pandemie, și merinde pentru comemorare. Mâncarea e gustoasă, se pune în caserolă, iar după înmormântare familia o oferă celor care au venit.
Mâncarea livrată. După funeralii, a mers la mama ei. S-a gândit cât de bine e când poți comanda mâncare, fără să gătești, ca să nu pui în dificultate nici pe mama, nici pe altcineva. În perioada de doliu ajută să te oprești, să nu faci ceva doar pentru că trebuie, să delegi cât mai mult, ca să poți plânge, tăcea sau să faci orice îți priește.

Alte recomandări ale psihologului Renata Bodorin. Autoarea îi invită pe cititori să urmărească pagina ei de Facebook, Psychologist Renata Bodorin, unde are mereu idei bune. Iată câteva:

Bea apă. Apa ajută la adaptare. Consumi alimentele și te concentrezi pe gustul lor.
Cere ajutor și sprijin. Fă o listă cu persoanele care te pot susține.
Împământează-te. În durere, mintea tinde să zboare, să se întoarcă mereu în trecut și să se învinovățească pentru ce nu a apucat să facă. În șoc, spune psihologul, pierdem literalmente pământul de sub picioare. Ce facem? Masăm tălpile cu mâinile, cu o nucă de avocado sau cu o mingiuță. Când ne simțim stresați sau depășiți, putem:
- Masa picioarele
- Tropăi. Cei mici se bucură cel mai tare de acest exercițiu. Faptul că nu își exprimă emoțiile nu înseamnă că nu sunt afectați de pierdere.
- Grebla cu degetele de la picioare, ca și cum am aduna nisip
- Comunica cu animalele de companie
- Analiza obiectele din jur, întorcând încet capul în diferite direcții, și observa detalii noi.
- Scrie într-un jurnal emoțiile, oricare ar fi ele, oricând apar.
- Manifesta toate emoțiile, de la furie și negare până la ură și neputință. Urlă în pernă, lovește perna.
- Respira. Când inspiri, umflă burta. Când expiri, trage-o spre tine. Respiră după schema următoare.
Imaginează-ți că fiecare latură a acestui pătrat e o latură a camerei în care te afli.

Mai multe tehnici se găsesc aici: moldova.org

Notițe finale despre pierderea unui om drag

Somnul prost, coșmarurile și lipsa parțială a poftei de mâncare sunt normale în primele zile. Dacă lipsa poftei devine totală, iar coșmarurile sau insomnia persistă și provoacă neliniște, e bine să ceri ajutor. Autoarea a avut multe viziuni cât tatăl a fost internat, dar și în cele trei zile până la înmormântare.
Cele mai grele zile vin după funeralii. Autoarea se gândește constant la mama ei, care a fost căsătorită cu tatăl 45 de ani și acum rămâne singură în casa în care au crescut cei trei copii și s-au petrecut cele mai importante momente din viața lor. Important e să nu rămânem singuri cu durerea, mai ales cu gândul că „nu vreau să îi încurc pe alții să trăiască”. Apropiații ar face bine să țină „mâna pe puls”: să sune, să verifice ce simte persoana în doliu. Timp de patru-șase săptămâni poate fi insuportabil de greu, de aceea ajută reuniunile de familie sau cu persoanele apropiate.
Comemorările și marcarea unor date importante ajută. Pe 16 martie, tatăl ei ar fi împlinit 68 de ani. Familia va marca această zi.
Ce să nu spui celor în doliu. Autoarea cere să nu li se pună întrebări de genul „Dar cum a murit? A murit repede?”. Ea a primit această întrebare chiar în biserică, în timp ce oamenii veneau să-și ia rămas bun, iar pe Facebook a fost întrebată cum și de ce a murit. Nu spuneți „Gândește-te la altceva”, „Nu plânge”, „Nu încercați să distrageți atenția de la pierdere”. Nu spuneți nici „E sănătos să trăiești emoțiile” sau „Durerea o să fie mare, nu o să treacă niciodată”. Nu le programați oamenii spre ceva negativ.
Gesturile contează, mai ales cele fizice. Autoarea o spune din experiența proprie: să-l iei de braț, să-l mângâi pe umăr, să-l îmbrățișezi sau să-i iei mâna, dacă sunteți suficient de apropiați. Poți întreba: pot să te cuprind? Pot să te iau de mână? Fără să-și dea seama, la biserică, ea o tot atingea pe mama, o cuprindea de la spate, o mângâia pe spate, iar mama se ținea de mână cu nepoțelele.
Ajută concret, dacă ai resursele. Te poți oferi să preiei din sarcinile zilnice ale celui în doliu: gătit, curățenie etc., dacă e de acord. Invită-l la un ceai sau la o plimbare.

Autoarea le dorește tuturor sănătate și îndeamnă: „Trăiți aici și acum”. Știm cu mintea că nu e bine să amânăm reuniuni, discuții, gesturi de afecțiune, dar facem totuși asta, iar când vine ceasul despărțirii de omul drag, putem avea regrete care ne mistuie uneori o viață întreagă, dacă pierderea nu e vindecată cu ajutorul unui specialist. De aceea, să trăim și să iubim azi. Aici. Acum.

Deși nu mai e fizic printre ei, tatăl este aici. Își privește mâinile lungi, ca ale lui, își privește fiul, care îi seamănă leit, închide ochii și îl vede. Cei care pleacă trăiesc mai departe prin emoțiile pe care le-au sădit în suflete. Nu trebuia să facă nimic extraordinar. Autoarea nu își amintește nimic deosebit despre tatăl ei. Toate imaginile sunt pământești: o privire, un zâmbet, un cântec împreună. Așa i-a spus și el, când ea era deja disperată, cu el internat în stare gravă, întrebându-l:

„Tată, ce să mai fac? Spune, spune, te rog. Cum să te ajut? Pe cine să aduc să te vadă, să te ajute?”

El i-a răspuns: „Nu trebuie să faci nimic. Tu ajuți prin simplul fapt că ești…”

Asta e teoria simplă despre viață, simplă ca viața. Ce rămâne după noi nu sunt casele sau mașinile. Contează dragostea și emoțiile pe care le-am aprins în sufletele oamenilor.