Dmitrii Potapov, astăzi muralist iubit la noi, dar și peste hotare, și-a început cariera cu graffiti. Încă la începutul interviului nostru, mi-a cerut clar să facem distincție între graffiti, artă stradală și muralism. Dintre toate aceste trei genuri, muralismul e cel mai aproape de ceea ce am putea numi artă longevivă. Graffiti, zice el, este despre egoul artistului, iar arta stradală – despre realitățile sociale, politice, valabile într-o anumită perioadă de timp, dar și despre opinia artistului în legătură cu ceea ce se întâmplă în jurul său. Numai anul trecut, Dmitrii a acoperit mii de metri pătrați de perete cu desenele sale. Atunci când Dmitrii, „partizanul urban”, spune că merge cu prietenii „potusit” (din rusă, „să chefuiască”), el are în vedere că merge să mai deseneze ceva, undeva, pe un gard, pe un perete.
Pasiunea lui se află la limita legitimității. „Huliganul” însă are un cod deontologic, de care se ține cu dinții. Niciodată, spune el, nu va atinge cu pensula zidurile sau fațada unui monument de arhitectură. Dmitrii Potapov este unul din cele mai interesante și excentrice personaje ale Chișinăului.
Are doi câini bull dog și flori tatuate pe gât, iar pe piciorul stâng – tot felul de chițibușuri tatuate de oamenii pe care i-a cunoscut în diferite țări ale lumii. El nu își pune prea multe întrebări despre ce va fi mâine, nu își setează scopuri înalte. Dmitrii preferă să își trăiască viața la intensitate maximă, acum. Este gata să deseneze non-stop, timp de 14-15 zile, ca să își ducă lucrarea la bun sfârșit. Nu se consideră talentat, deși toate picturile lui murale vorbesc despre asta. Tânărul „cocoțat” pe peretele tipografiei Universul din Chișinău este doar una din picturile murale semnate de el, care oprește trecătorii din alergătură.
Dmitrii a desenat și pe peretele stadionului Dinamo personajele din desene animate, care au devenit vedete pe rețelele sociale. Muralistul și-a pus pensula și pe covorul de pe strada 31 august 1989.
L-am tras pe scaun, pentru un interviu, după ce a tot călătorit prin lume în ultimele cinci luni. Cea mai proaspătă destinație din afara țării a fost Armenia.
Dmitrii, din ziua în care am stabilit interviul cu tine, mă uit cu alți ochi la orașul Chișinău. Vânez picturi murale, graffiti și mă întreb cum îți alegi tu spațiul în care vei desena. Sau te alege el pe tine? Te aleg cei care vor un desen pe fațada unei clădiri sau pe un zid?
Hai să separăm câteva noțiuni, care sunt, de regulă, puse într-un borcan de toată lumea: graffiti, artă stradală și muralism. Fiecare curent urmărește scopul său. Graffiti e egocentrism, care se referă în exclusivitate la numele ori la pseudonimul artistului. El îl scrie, îl desenează, poate adăuga niște personaje, doar ca să se promoveze. Și atunci, cum alege un artist graffiti locul unde va desena? Le alege pe cele mai vizibile, unde e flux mare de oameni. Cu cât mai mulți oameni o să îl vadă, cu atât mai bine. Ca să înțelegi proporțiile ego-ului, o să îți dau un exemplu. Artistul se întreabă: „De ce toți pot să îl cunoască pe Dolce Gabbana, dar nu și pe mine?” Și atunci, începe a umple tot spațiul liber cu numele său. Graffiti e la limita acțiunilor legale.
Când devine graffiti vandalism?
Devine vandalism atunci când este desenat pe o clădire de stat sau pe un monument de arhitectură. În celelalte cazuri, de cele mai multe ori, e huliganism. Ca să fie legal, artistul trebuie să aibă permisiunea proprietarului clădirii și, în mod normal, într-un stat de drept, autorizația autorităților locale. La noi, într-un stat de drept doar pe hârtie, foarte rar cineva cere un act permisiv de la primărie. Dar eu consider că e un factor esențial, căci se intervine în aspectul general al orașului. Mai rău decât graffiti însă, arată panourile de publicitate și denumirile magazinelor, lombardurilor, caselor de schimb care se întind pe suprafețe mari, în culori pestrițe, total inestetic. Dar asta e o altă poveste.
Mai este arta stradală (street art) care nu trebuie, în mod obligatoriu, să aibă valoare artistică sau un mesaj profund. Este temporară și mă miră când artiștii se supără că cineva le-a vopsit lucrarea. Când o faci, trebuie să înțelegi că are o viață scurtă și poate să dispară chiar peste câteva ore. După două ore, pot liber să vină autoritățile locale și să o vopsească. Street art-ul este vremelnic. La polul opus, se găsește pictura murală. E mai complexă și poate fi catalogată drept artă, căci se studiază și în universități. E ceva mai aproape de ceea ce numim noi artă eternă. În zilele noastre toate aceste trei concepte sunt confundate, puse sub aceeași etichetă, dar sunt lucruri diferite. Muralismul e ceva mai înalt, are o valoare artistică mai mare. De regulă, sunt invitat să fac picturi murale. Beneficiarul poate fi autoritățile locale, un agent economic…Arta stradală reflectă realitatea, evenimentele cotidiene, părerea personală a artistului, dar poate fi și absolut decorativă, fără niciun sens, fără niciun mesaj. E ceva normal, își îndeplinește funcția obișnuită în oraș, de orientare în spațiu. Este mult mai ușor să îi explici unui străin: „Ascultă încoace, te duci acolo , o să vezi desenat asta sau cealaltă, apoi de acolo te duci la dreapta sau stânga.”
Niciodată nu am gândit astfel.
Nu te-ai gândit, dar de facto, așa e. Mulți oameni spun: „Hai să ne întâlnim acolo, lângă covor” și e clar că se vorbește despre terenul ce stă vis-a-vis de Muzeul de Istorie.
Îți este plăcut să știi că unii oameni folosesc lucrările tale ca punct de reper?
Sincer, nu îmi bat tare capul cu asta. Pentru mine a fost un proiect interesant, am implicat multă lume bună.
Numele tău niciodată nu figurează pe desene, semnezi cu BTA_Krew (apropo, cu acest pseudonim te pot găsi fanii muralismului, graffiti și ai street art-ului pe Instagram). Nu te deranjează că majoritatea trecătorilor nu vor ști niciodată cine a înfrumusețat umerii albi din piatră ai Chișinăului? Nu e cam trist să rămâi în anonimat? Într-o singură zi, pot trece zeci de oameni pe lângă creația ta și niciunul dintre ei nu va ști asta, nu va ști cine e autorul. Ai scris pe rețelele sociale că nu cauți slavă și că îți place să desenezi în sate, mai mult decât în orașe. Nu cumva ai ales această tactică doar pentru a stârni și mai mult interes? Oamenii sunt atrași de cei ce funcționează altfel decât întregul sistem.
Este adevărat. Am trecut de vârsta la care voiam faimă, atunci când desenam ca să mă fac vizibil, cunoscut. Astăzi eu nici măcar nu mă consider un artist talentat. Eu am multe proiecte pe care le-am realizat „in the middle of nowhere” (în mijlocul pustiului).
Pentru ce?
Ascultă, eu primesc plăcere de la asta. Sunt atâtea proiecte de care mă apuc fără să cer bani sau pentru care cer sume mici, doar pentru că vreau să fac ceva.
Dă-mi un exemplu, ca să înțeleg ce înseamnă „în mijlocul pustiului” pentru tine?
Chiar acum, când am fost în Armenia, am făcut trei lucrări într-un sat situat la 150 km de oraș, unde locuiesc doar 2000 de oameni. Chiar e în mijlocul pustiului. Nimeni nu m-a plătit. Niște fete dintr-o organizație obștească de voluntari m-au cunoscut, și-au propus să învioreze satele. Eu am zis: „Bine, fac lucrarea, dar cu o condiție – îmi cumpărați materialele pe care le cer”. Dacă e nevoie să mergeți după ele în Georgia, urcați în mașină și le cumpărați. Altfel eu nu lucrez. Pentru mine este importantă calitatea materialelor. Prin urmare, am făcut trei lucrări relativ mari, de 120 metri pătrați, fiecare. Armenia nu este o țară prielnică pentru muralism, graffiti sau artă stradală. Când am întrebat un artist, care cât de cât serios se ocupă cu acestea, ce loc au aceste genuri de artă la el în țară, mi-a răspuns: „Niciunul”.
Ai pomenit niște cifre ceva mai devreme și, deoarece oamenilor le plac recordurile, o să te întreb: care e recordul tău personal?
Nu îmi pasă.
Stai puțin, care este cea mai mare lucrare semnată de tine?
Dacă insiști, o să îți spun: 860 metri pătrați. Am lucrat fără nicio schiță timp de 28 de zile. Pe loc decideam ce să desenez. Totul era legat de Moldova, de tradiții, istorie, obiceiuri. Am desenat pe poloboace uriașe, la o fabrică de vinuri ce le aparține unor prieteni de ai mei. A fost ca un exercițiu pentru mine, căci eu nu am școală de arte plastice. Am studiat un cu totul alt domeniu.
Care?
Juridic. Uite, eu constant exersez și încerc diferite tehnici, stiluri. Nu lucrez numai cu aerosol sau cu pensule. Eu mixez. Uneori aleg să desenez doar cu trafaletul.
De câți ani desenezi?
De 15 ani desenez, am început cu graffiti, și anume cu scrierea numelui meu, în formă clasică. Asta fac și astăzi, când vreau să mă distrez. Eu deseori lucrez 15 zile la rând, 24 de ore din 24, de aceea am nevoie de relaxare. Și atunci, în timpul meu liber, fac graffiti. Prima mea experiență, pe care nu o consider una profesională, ci … de probă, o joacă, a fost copierea literelor din logotipul trupei Limp Bizkit, pe peretele din spatele casei în care locuiam. Limp Bizkit era scris în stilul graffiti, așa că am încercat să îl copiez. Aveam vreo 10 ani, am dobândit nu știu de unde un borcan cu vopsea aurie și altul – cu vopsea neagră. Conturul l-am făcut negru, iar în interiorul literelor am pus auriu. A fost groaznic! Ce fericire că nu aveam un aparat foto pe vremea aceea și nu am fotografii cu acel scris. În fine, peste câțiva ani, am trecut, printre altele, la „stencil” (tehnica de a aplica o imagine – desen sau text – pe un suport cu ajutorul unui şablon), bombardam orașul cu șabloane. Apoi, vreo 12 ani în urmă, Muzeul Național de Arte Plastice a fost închis spre restaurare. Au pus garduri de construcție uriașe, din metal și au zis: „Puteți vopsi!” Au cumpărat chiar și vopsele, materialele necesare pentru noi. Un prieten m-a chemat să particip, astfel încât aceasta a devenit prima mea experiență LEGALĂ de desen pe pereți. A fost un imbold să continui, să mă perfecționez. Am început să desenez activ. Apoi, am decis să mă reprofilez, căci toți, din comunitatea noastră, desenau litere și nimic mai mult.
Și atunci, o să te întreb. Ce crezi despre comunitatea noastră de artiști care fac graffiti, street artă și pictură murală? Ce crezi despre creațiile lor în orașul nostru Chișinău?
Nu avem o comunitate de artiști graffiti și muraliști. Pot să îi număr pe degete, acum că mă întrebi, pe cei ce fac picturi murale de dimensiuni mari. Leoșa, Radu, Zina, mmmm…bine, eu, mmmm…patru oameni. În toată țara. Fațade. Atât. Mai sunt vreo 10 care fac lucrări mai mici.”
Ai un Cod Deontologic? Există clădiri sau ziduri pe care nu le atingi?
Da, îl am. Nu ating anumite suprafețe, chiar dacă mi s-ar plăti mulți bani. Spre exemplu Radu, în viziunea mea, a făcut această greșeală. A vopsit fațada Palatului Feroviarelor. Ștefan cel Mare, Cantemir, Burebista. E rău. Dacă vei întreba arhitecții orașului, îți vor spune că e urâțenie, nu ca artă. E frumos, Radu posedă tehnici bune, știe să facă artă murală. Greșeala e că a atins artă străină. Palatul Feroviarelor e un proiect fain, integrat armonios în oraș. Faptul că a fost murdărit cu tot felul de construcții, care îl urâțesc, nu înseamnă că edificul trebuie atins. Această fațadă goală avea rolul de a crea spațiu. Omul l-a vopsit și l-a stricat. Dacă trebuia să existe acolo pictură murală, ar fi apărut încă în perioada sovietică. Dacă nu este, atunci nu trebuie să fie. Izzy (pe care noi o numim, în gașca noastră de artiști, Zina) a desenat pe fațada clădirii UTM…acolo era o lucrare superbă, adevărat, veche. Însă, aceasta trebuia restaurată, nicidecum ștearsă de pe fața clădirii. Era în tehnica graffiti. La intrare. E o oroare că Universitatea Tehnică din Moldova, care crește arhitecți, a admis să fie distrusă o piesă de artă, ca să fie adusă … ce? Caligrafie. Iarăși, ceea ce a desenat Izzy e frumos, dar eu personal nu aș putea proceda în acest mod. Vorbind despre creațiile artiștilor de la noi, despre ceea ce facem noi, să fim sinceri, ca longevitate și stilistică este…comun, uneori chiar de prost gust. Nu pot aprecia înalt ceea ce facem, pentru că avem încă multe de învățat.”
Dar de la cine să învățăm? Cine e mai bun? Unde? În ce țară?
Eu urmăresc vreo 800 de oameni din toată lumea, pe care îi consider buni în acest domeniu. Eu nu pot spune nici despre creația mea că e de calitate, că e o artă fără termen de valabilitate. Am mai zis, am trecut de vremurile când mă consideram artist nemaipomenit.
Deci nu crezi…că ești foarte talentat și expert în ceea ce faci?
Sigur că nu, te rog frumos. Eu sunt dependent de muncă, iubesc ceea ce fac. Lucrez ca un cal. Desenez întruna. Până a-mi fi furat Ipadul în Armenia, am desenat opt ore fără oprire. 1/3 din timpul meu liber îl petrec exersând, schițând, făcând brainstorming. Eu pur și simplu lucrez din greu. Prima lună petrecută în Armenia a fost dedicată atelierelor. Am organizat ateliere la care au participat copii și tineri cu vârstele de 13-19 ani. Am petrecut câte 8 – 14 zile ca să le explic și să le arăt tot ce știu despre graffiti, tag, muralism. Copiii, după workshop, fac lucrări mai bune decât 90 la sută din artiștii cu experiență, unii au realizat desene mai bune decât ale mele.
Desenele tale, în cele mai multe cazuri, transmit un mesaj anume?
Nu neapărat. O să aduc un exemplu – ultima mea lucrare, în centrul Yerevanului, Armenia. Am desenat un gândac ce fuge dinspre minge. Unde, acolo, să existe un mesaj profund? Este pur decorativ, căci scopul consta în atragerea atenției publicului asupra spațiului respectiv, printr-o ilustrație. Și ce crezi? Pe terenul acela, până atunci, jucau o dată pe săptămână fotbal. Cât vopseam, toți se plângeau că de 12 ani joacă fotbal, iar eu le stric socoteala. Eu le răspundeam: „Bine, acum veți juca baschet”. Și ce crezi? Acum, acolo, de dimineață până noaptea târziu, se joacă baschet. Până a mă apuca de el, terenul era mort. E adevărat, am mai coordonat niște chestiuni cu președintele raionului, un tip tare de treabă. Prima noastră întâlnire a fost așa. Stau eu, tatuat, îmbrăcat într-un fel, în felul meu, în fața lui, iar el mare, de 2 metri, un nene, în fața mea. Vorbește cu mine, vorbește, vorbește, scoate telefonul din buzunar , mă fotografiază și îl pune la loc. Eu în sinea mea: „Ceee, ce tocmai s-a întâmplat? A fost amuzant. În fine, acest tip de treabă a instalat lumini și a schimbat inelele de baschet vechi pe altele noi, profesionale.
Iată un exemplu când arta aduce beneficii reale, palpabile, întregii comunități.
Da, uite că eu vreau să mai fac o lucrare care să impulsioneze oamenii la producerea unor schimbări. Eu iubesc câinii. Eu l-am găsit pe câinele meu, un bull dog francez, în stradă. Îmi plac animalele, toate, cu și fără stăpân. Vreau să fac un desen inspirat din lucrările fotografei Sophie Gamand. Ea fotografiază pit bulli abandonați în stradă de stăpânii lor, preluați de azilurile pentru câini. În SUA, e o mare problemă. Fotografa le face portrete care pot servi drept copertă pentru revista Vogue. Astfel, atrage atenția populației asupra problemei și îi determină pe oameni să îi ia acasă pe câinii fără stăpân. Deoarece la noi în țară încă mai este acută problema maidanezilor, cred că aș putea contribui, prin artă, la sensibilizarea chișinăuienilor. Vreau să desenez un câine pe un bloc locativ cu 9 etaje, în speranța că mai mulți oameni își vor dori să adopte patrupezi rămași în stradă. Arta stradală poate produce schimbări sociale, sunt convins de asta.
În ce oraș al lumii, artiștii graffiti și muraliștii se simt bineveniți? Sau, unde visează să ajungă ei, ca să creeze nestingheriți?
La Kiev.
Kiev? Mă uimești. M-aș fi gândit la un oraș din Vestul Europei.
În capitala Ucrainei este un tip foarte tare, astăzi e consilierul președintelui Volodîmîr Zelenski. Îi spune Geo Leros. Dacă în lume sunt 200 de artiști graffiti de top, atunci Geros a adus deja 180 de oameni dintre ei, la Kiev, ca să vopsească fațadele clădirilor. În Kiev poți vedea multe lucrări faine semnate de artiști foarte populari. Polonia în întregime e o super destinație pentru muraliști, căci acolo există școala de muralism, fondată încă în vremurile comuniste. Berlin e mișto prin muralism și diversitatea culturilor graffiti, de street art. E o Mecca a street art-ului. În capitala germană diversitatea are și un dezavantaj. Prin deschiderea asta față de artiști, se lasă și mult trash (gunoi), deci creații fără nicio valoare.
Cine decide asta? Că e gunoi? Nu e o chestiune de gusturi? Fiecare artist are o anumită personalitate, pe care o reflectă în lucrările sale sau nu-i așa?
Dar mai există și niște principii, mai mult sau mai puțin cunoscute, care ne permit să judecăm dacă o lucrare prezintă o valoare. Ca să continui, o să mai numesc și Spania. E minunată. Aici găsești culori aprinse.
Călătorești foarte mult, iar mai devreme mi-ai spus că nu întotdeauna iei bani pentru ceea ce faci. Și atunci, te întreb, doar din muralism și graffiti îți câștigi existența?
Da, lucrările mele nu sunt ieftine.
Permite-mi să fiu indiscretă și să te întreb cât costă munca ta?
Nu prea îmi place să vorbesc despre asta, dar o să răspund. În jur de 20-50 de euro pentru un metru pătrat.
Dar, în general, unde mergi și unde vrei să ajungi cu ceea ce faci?
Eu merg.
Niciun scop măreț?
Ascultă, eu primesc plăcere de la ceea ce fac. Vreau să trăiesc. Atât timp cât pot călători, pot lega prietenii…nu îmi mai doresc nimic altceva. În comunitatea noastră este important ce fel de om ești. În Armenia am desenat cu Drax WD care își desenează numele de 35 de ani. Am colaborat cu artiști finlandezi care de 30 de ani lucrează, cu ruși, spanioli, chiar în clipa asta pot decide să merg la New York știind că voi avea unde trăi și ce să desenez. Măcar și mâine să merg la Glasgow, vor avea grijă de mine și artiștii de acolo. Când plec undeva, eu las cheile de la casă și orice artist poate rămâne la mine.Dacă ești de mult timp în joc, atitudinea față de tine e pe măsură. Pe piciorul meu stâng puteți vedea tatuajele făcute de oamenii pe care i-am întâlnit în călătoriile mele. Ajung într-o țară străină, iau pe cineva din localnicii care îmi cade în suflet, merg cu el la salon și le zic să îl lase să îmi deseneze ceva. Mi-e totuna ce va lăsa acolo. Îmi place ideea că port mereu cu mine amintirile frumoase, legate de oamenii faini din diferite țări.
La final, să te mai întreb ceva. Cum să te prezint cititorilor?
Un prieten tare de treabă își descrie activitatea de artist graffiti în două cuvinte: partizan urban. Îmi place mult această „definiție”, rezonez cu ea. Are un sens important, în același timp diferit, pentru diferiți colegi de breaslă. Cineva luptă cu ceva sau poate chiar cu sine însuși, altul militează pentru o cauză. Mai sunt și din cei care o fac fără un obiectiv. Deseori, activitatea noastră este ilegală, dar asta nu o privează de dreptul de a fi numită, totuși, artă.
Acest interviu a fost realizat pentru revista „Altitude”, pe care o găsiți la bordul avioanelor „Air Moldova”
