„Copilul meu nu vorbește” sau opinia mea despre expunerea copiilor mici la ecrane

Copilașul „Disney”

Eram la Târgul de Crăciun. Doi părinți tineri au trecut pe lângă mine. Tatăl împingea un căruț, în care stătea cuminte un copil cu vârsta de până la 2 ani. Nimic neobișnuit până aici. La un moment dat, îmi sucesc gâtul ca să văd copilul încă o dată. Nu mi s-a năzărit. Avea în față un telefon pornit. Privea desene animate. Și cum treceau ei pe lângă noi, mă gândeam că pe lângă acel copilaș treceau nevăzuți de el Minnie, Moș Crăciun, dar și luminițele, trenulețele, zăpada, deci tot ce în mod normal aprinde un licăr intens în ochii unui copil de vârsta lui. Dar pentru el, cel puțin în acea clipă, magia nu exista. Copilul nu era acolo. Era vădit absorbit de un ecran cu desene animate.

Fetița „Tra la la”

Mama aleargă grăbită spre mașină. Deschide portiera, pune ceva în mașină. Din urmă vine fetița ei, care la sigur nu avea 6 ani împliniți. Avea ochii lipiți de ecran. Asculta cântecele. M-a uimit că nu a fost nevoie să pună telefonul deoparte nici atunci când a trebuit să coboare scările. Cu ochii fixați pe ecran, a înfruntat toate treptele cu o precizie care vorbește despre „antrenamente” repetate și, fără grabă, a urcat în mașină. Continua să se uite la videoclipuri. Netulburată, a parcurs această cale, care, îndrăznesc să presupun, a început încă de acasă și a continuat până la destinație. Cele două nu au schimbat o vorbă. Totul era pe „mute”, se auzeau doar cântecelele Tra la la.

Fetița „Vrum, vrum”

„Îi pun desene animate (văd prin crăpătura ușii de la mașină, fixată de bancheta din față, o tabletă) și ea stă liniștită. Mama trebuia să ajungă în nordul țării, după vreo două ore de drum…”

Copiii „invizibili” la reuniunile de familie sau cu prietenii

Nu poți să nu îi observi pe copiii „invizibili”, de la mesele din restaurante. Nu îi auzi. Ei evadează în lumea lor virtuală, departe de râsetele și de discuțiile adulților. Iar dacă e să ieșim din restaurant, ca să ne așteptăm rândul la ușa unui medic sau oriunde altundeva, nu ne va mira să vedem un părinte și un copil, concentrați pe un telefon sau pe telefoane, căci deseori, fiecare are ecranul său.

Video-spectatorul de la teatru 

Dorothea, Leul, Omul de tinichea, Cățelul și Sperietoarea de ciori încercau să ajungă în orașul de Smarald, în speranța că li se vor îndeplini dorințele, în timp ce un băiețel, în al doilea rând de la balconul sălii de teatru, încerca să ajungă la următorul nivel într-un joc video. Cred că avea vreo 7-8 ani. Piesa de teatru l-a plictisit foarte repede. Jocul video a câștigat detașat în fața spectacolului, atenția copilului fiind îndreptată spre ecran.

Bebelușul „Papă-ecran”

„Copilul nu mănâncă dacă nu pornesc televizorul sau dacă nu îi dau desene animate” nu este o afirmație hiperbolizată. Eu am văzut un bebeluș cu vârsta de puțin peste un an și un copil de vreo 6-7 ani, care au început să mănânce doar după ce s-a apăsat „play” și a început distracția. Păreau hipnotizați de imagini. Nici nu priveau la mâncare. În mod automat duceau lingura la farfurie, apoi la gură. Și asta o pățește oricine apucă un telefon, o tabletă sau orice alt gadget.

Așadar,

ne temem de foamete și de războaie, în timp ce copiii noștri sunt flămânzi după conectare (chiar dacă nu pare să fie așa), iar ecranele ne ucid zilnic atașamentul, imaginația, capacitatea de a fi prezenți Aici și Acum. Ne temem de dependența de narcotice, pe când suferim de dependența de ecrane, care e la fel de îngrozitoare.

Le închidem gura copiilor cu telefoanele.

Îi „dădăcim” cu ajutorul telefoanelor.

Îi hrănim cu tot ce iese din telefoane, când ne săturăm să îi hrănim cu promisiuni că ne vom juca, că vom merge la plimbare sau că vom face orice altceva ce ne-ar putea conecta.

Facem activități cu cei mici tot pentru telefoane, pentru imagini, pe care să le afișăm pe rețele.

Ne îndepărtăm în fiecare zi de copiii noștri și nu mai știu ce trebuie să se întâmple ca să ne oprim, pentru a înțelege cât de mult rău ne fac ecranele. Sunt peste tot. Au intrat în dormitoarele, familiile și viețile noastre, astfel încât am ajuns să nu ne putem imagina un început de zi fără a răsfoi pe rețele, fără a lua micul dejun cu desene animate sau orice alte imagini pe fundal. Căutăm să fim stimulați tot timpul, să ne ținem copiii ocupați, să nu cumva să ne deranjeze cu un „De ce” în plus.

Copiii nu mai știu să aștepte, se oftică la prima adiere a senzației de plictiseală sau când au de rezolvat un puzzle. Nu mai au răbdare să construiască ceva.

„Copilul meu are trei ani și nu vorbește”, aud tot mai des.

„Le dați ecrane? Televizor, telefon, tabletă, altceva?”, e prima întrebare pe care o pun.

Răspunsul, DE FIECARE DATĂ, este DA. 

Ne bucurăm că cei mici folosesc YouTube și alte aplicații cu atâta ușurință! „Wunderkinzi”, nu ca noi, cei care încă învățăm să folosim gadgeturile. Ei prind atât de repede, ne minunăm noi! Ne sare inima din piept de la bucuria genialității copiilor noștri, „mai buni decât noi” pentru simplul fapt că știu să își pună singuri un desen animat pe telefon sau laptop.

O să îi dezamăgesc pe cei care cred că au mici genii acasă, mici specialiști IT. Copiii absorb ORICE TIP DE informație cu o viteză uluitoare. Dacă și voi, generația „veche”, aveați telefoane sau tablete, lăsați de mici să le folosiți, vă descurcați cât ați fi spus „click”. Copilăria mică însă nu e pentru gadgeturi, ci pentru explorare și jocuri de imaginație – exact ceea ce am avut noi când eram copii și stăteam tot timpul afară. E pentru contact direct cu realitatea, din care învață. Copiii au nevoie de contact direct cu oamenii, de priviri față în față, ca să învețe.

Ce trebuie să se întâmple ca să închidem ecranul?

Copiii cu vârsta de până la 2 ani nu ar trebui să aibă acces la ecrane.

Este părerea mea, fondată pe cercetările științifice, dar și pe recomandările specialiștilor în educație conștientă. Eu nu salut nici jucăriile care vin cu distracția „de gata” (cu muzică, lumini, zeci de butoane). Pe lângă faptul că suprastimulează copilul, îi mai și fură capacitatea de a inventa jocuri, deci îi știrbesc imaginația, creativitatea. Și de parcă nu ar fi de ajuns, ecranele și jucăriile electronice creează dependență. Apare nevoia continuă a copiilor de a fi distrați de cineva sau de ceva.

Noi ne naștem cu abilități extraordinare: de a fi curioși, de a explora, de a cunoaște. În momentul în care primim distracția, fără să fie necesară implicarea noastră într-un mod special, pierdem câte puțin deprinderile mai devreme pomenite.

Revenind la ecrane, există un studiu care demonstrează că există o legătură deloc îmbucurătoare între utilizarea excesivă a ecranelor și abilitățile reduse ale copiilor de vârstă preșcolară. Autorul studiului este John Hutton, medic pediatru și cercetător clinic la Cincinnati Children’s Hospital. A fost scanat creierul copiilor cu vârstele cuprinse între 3 și 5 ani. S-a constatat că cei care aveau acces la ecrane mai mult de o oră pe zi aveau materia albă a creierului împrăștiată.

Ce este materia albă? Este o zonă responsabilă de dezvoltarea limbajului și a abilităților cognitive. Creierul se dezvoltă cel mai rapid în primii doi ani. De la naștere, până la vârsta de doi ani, creierul crește de trei ori. Această dezvoltare a creierului, care continuă într-un ritm alert până la vârsta de 5 ani, se caracterizează prin crearea unor conexiuni neuronale, iar asta înseamnă achiziții noi (cu sensul de dobândire a unor noi abilități).  Atunci creierul este foarte plastic și îmbibă totul, formând conexiuni puternice care durează toată viața. Studiile au arătat că vizualizarea excesivă a ecranelor duce la incapacitatea copiilor de a se concentra și de a gândi clar, în timp sporește obiceiurile alimentare proaste și problemele de comportament. De asemenea, timpul excesiv în fața ecranului cauzează și întârzierea limbajului, somnul slab și o scădere a implicării părinte-copil.

„Copiii care folosesc mai mult timp în fața ecranului de obicei cresc în familiile care folosesc mult timp în fața gadgeturilor”, a spus autorului studiului. „Copiii care raportează cinci ore în fața ecranelor, de obicei, au părinți care folosesc 10 ore de ecran. Adunați orele și veți vedea că aproape nu mai este timp pentru ei să interacționeze. Gândiți-vă la materia albă ca la niște cabluri, ca la niște linii telefonice care conectează diferitele părți ale creierului, astfel încât să poată discuta între ele. Lipsa dezvoltării acelor „cabluri” poate încetini viteza de procesare a creierului.”

Pe de altă parte, același studiu arată că citirea, învățarea sau practicarea unui instrument muzical îmbunătățește organizarea și structura materiei albe a creierului. Scanările creierului au arătat că materia albă este concentrată în centrul creierului. Cu cât materia albă este mai concentrată, cu atât gândurile și comenzile sunt mai rapide. Când materia albă este dispersată, activitatea este încetinită. Creierele cu materia albă adunată pe centru lucrează mai mult și mai repede (la fel ca un computer cu procesor rapid), în timp ce creierele cu materia albă dispersată operează la o capacitate mai mică.

Deci haideți să tragem linie aici, în privința acestui studiul, după mine, extrem de valoros. Copiii care petrec mult timp în fața ecranelor se concentrează mai greu, deprind abilități noi mai încet decât cei care folosesc timpul liber pentru a citi, pentru a cânta la un instrument muzical, etc. În plus, ultimii vor socializa mai ușor, vor fi mai atenți și vor dobândi abilități academice de bază precum citirea, calculul și memorarea mai rapidă și cu mai mare profunzime.Prin contrast, copiii afectați de ecrane se vor chinui cu toate aceste sarcini, vor avea modele de comportament nedorite.

Dependența copiilor de ecrane începe cu dependența părinților. Ca în toate celea, cea mai bună lecție e exemplul propriu. Copiii învață mai repede din fapte, decât din cuvinte.

Autismul virtual nu este o invenție și are ca sursă Expunerea în exces la ecrane, în copilăria mică. Vedeți, citiți, cercetați. E suficient scris despre asta în orice limbă. Deficitul de atenție, la fel, nu de puține ori, tot de la folosirea ecranelor în exces se trage.

Care este relația mea și a copiilor noștri cu ecranele? 

Noi avem trei copii: de 7 luni, de 3 ani și de 4 ani. Până la vârsta de 2 ani, ați înțeles deja, îi feresc de ecrane. Ei văd că folosesc telefonul, scriu la laptop, dar când vor să le folosească, le explic: „Telefoanele și ecranele nu sunt pentru copii. Vă pot face rău” (același lucru îi povestesc celui mic). Eu sunt genul de părinte care explică totul exact cum este, ca unui adult, fără floricele. Nu mă joc de-a v-ați ascunselea. Nu mă ascund cu telefonul într-o cameră, în întuneric, să nu mă vadă nimeni și nu inventez scuze ca să le iau telefonul din mână. Apropo, de ce găsim cuvintele potrivite ca să îi ținem departe de cuțite și de apa fierbinte, dar ne temem să spunem NU rugăminților fierbinți de a folosi telefonul? Înțeleg:

1. E comod să ai o dădacă digitală
2. Există o frică ascunsă că vei fi mai puțin iubit (interdicțiile sănătoase, deci rezonabile, nu vor diminua niciodată iubirea copiilor față de părinte, mai ales când sunt explicate).
3. E greu să interzici atunci când tu stai tot timpul cu telefonul.

Eu nu sunt genul de părinte care încearcă să îi facă pe copii să creadă că nu există ecrane. Iar la vârsta lor de acum le permit:

1. Să facă poze (din start stabilim limitele: „Faci 5 poze și îmi dai te rog înapoi telefonul.” Primele câteva dăți, desigur, se lasă cu mari crize. Dar înțelegerea rămâne înțelegere. Fiindcă vor dori foarte tare și data viitoare să mai facă poze, vor respecta regulile. Devine o chestiune absolut obișnuită la un moment dat.)
2. Să vadă 2 filmulețe de familie (o dată în câteva săptămâni mi le cer)
3. Să facă 2 antrenamente pentru copii, pe care le iau de pe YouTube. Dacă se opresc doar să privească, îi avertizez că o să opresc. Dacă ei continuă doar să se uite, respect limita setată și opresc televizorul.
4. Să survoleze pe lângă televizor când urmărim știrile. Când se opresc să se uite, oprim televizorul. Deci, înțelegeți, noi deja nu prea ne uităm la TV.

O nuanță. Nu îi las pe copii la ecrane în prima parte a zilei, când sunt plini de puteri după somn, au productivitate mare și pot să se joace, să inventeze orice jocuri își doresc. Hm, aici simt nevoia să vă arăt un articol tare fain, foarte vechi, dar încă actual, legat de ecrane. În articolul specialistei în parenting, după sistemul RIE, Janet Lansbury (autoarea faimoasei cărți „Nu există copii răi”), găsiți mai multe sfaturi legate de inițierea copiilor mici în lumea tehnologiei.

Introducing Technology To A Toddler

Revenind la mine și la copiii mei, eu și soțul meu am decis să continuăm să amânăm desenele animate, deci nu le dăm. În general, noi nu le dăm telefoane să stea să se uite la ceva. În discuțiile despre vulcani de exemplu, eu pot să le arăt un video scurt cu un vulcan care erupe. Când vorbim despre sunetele pe care le fac anumite insecte sau animale, pot să le arăt câteva minute dintr-un film documentar. Haha. Iată cât scriu acest rând, iar fetița de 3 ani vine la mine să îi pun la loc o piesă dintr-un stativ pentru telefon. Iată că se vor juca de-a filmatul. Să mă întorc la desene animate. În ziua îndepărtată, în care vom decide să le dăm desene animate, cu siguranță vom opta pentru acelea, cu care am crescut noi. Imaginile se schimbă lent, sunt blânde, au o morală bine definită legată de diferite situații din viață.

Planul meu, ca părinte, legat de timpul copiilor în fața ecranelor

Deocamdată, restricționarea accesului copiilor la ecrane e floare la ureche pentru mine. Copiii sunt cu mine, nu merg la grădiniță. Sunt împătimiți de cărți. Citim tot timpul, se prefac și ei că citesc. Cea mai mare bucurie pentru ei este să lecturăm, să gătim ceva, să ne zgâlțâim, să colorăm, să mergem la plimbare, mai nou, la teatru, să ne ascundem, deci să ne jucăm. Nu știu ce va fi când vor merge la școală, cât de mult vor coopera, când vor exista influențe din afară, dar știu sigur că altă cale decât limitarea timpului cu un telefon în mână (al meu, nu al copiilor) și monitorizarea conținutului pe care îl urmăresc, NU EXISTĂ. Cum zice Urania Cremene, telecomanda e la noi. Iar dacă simți, drag părinte, că ai o dificultate în a stabili ce și cât vede copilul tău, chiar și adolescent, îți ofer ceva ce ar putea să îți dea mai multă încredere în tine, mai multă voce, adică fermitate: de conținutul pe care îl accesează copilul depinde starea lui psiho-emoțională, dar și randamentul la școală. Vorbim despre sănătatea, dar mai ales SIGURANȚA lui. În aceste zile, când oricine se poate prezenta cu orice identitate pe internet, e bine să știm că am întreprins totul pentru ca fiul sau fiica noastră să fie în siguranță. Mai jos îți las ceva ca inspirație.