Cum le dezvoltăm copiilor empatia – capacitatea de a înțelege și de a simți emoțiile altor oameni?

Contrar opiniei unor specialiști, eu sunt convinsă că noi, oamenii, ne naștem empatici. De exemplu bebelușii plâng atunci când îi aud pe alți bebeluși plângând. Pe măsură ce cresc, unii copii pierd empatia și simțul compasiunii. Motivele pentru care se întâmplă asta sunt multe, însă în acest material vreau să mă focusez pe ce putem face ca să dezvoltăm empatia, ca să o creștem. Solul e foarte fertil, copiii fiind oglinda părinților până la vârsta de 8 ani. În tot acest timp, cei mici imită comportamentul celor din jur prin metoda observării și nu știu exact ce este bine sau ce e rău. Această capacitate apare după ce emisfera cerebrală stângă se dezvoltă destul, adică pe la 8 ani. Iar atunci, copiii au deja anumite obiceiuri înrădăcinate. Ce sâmânță pui, așa roadă vei culege. Desigur, aceste obiceiuri pot fi schimbate.

Neuroplasticitatea, adică abilitatea creierului de a se schimba, de a face noi sinapse neuronale, este activă până în ultima zi a vieții noastre. Nu putem schimba temperamentul, care e înnăscut, însă putem schimba modul în care comunicăm, acționăm sau ne tratăm semenii. Neuroplasticitatea începe în primii ani de viață, când au loc primele procesări ale informațiilor senzoriale și creierul se organizează. 

Așadar, înainte de a aștepta de la copiii noștri să le fie milă de zecile de mii de oameni care astăzi au murit de foame sau de cele 800 milioane de oameni care nu au acces la apă potabilă în timp ce ai noștri se bălăcesc ore întregi, nestingherit, în apă de la robinet, ne-am putea seta așteptări mai mici.

De exemplu, am putea începe cu preocupări despre starea musculiței care a pătruns în casă sau a păianjenului care s-a chinuit să își țese pânza într-un colț uitat de dulap. În loc să îi strivim și să îi aruncăm la gunoi, propun să îi eliberăm, să le dăm drumul afară prin geam.

De când nu mai consum produse de origine animală, eu personal am observat că sunt și mai atentă la gâze de exemplu. Când mă plimbam cu fetele în cărucioare, în parc, deseori aveam grjă să nu trec, întâmplător, cu roata căruțului peste un gândăcel Maica Domnului sau peste o furnică. Iată o dovadă vie a faptului că alimentația influențează conștiința. În plus, acest exercițiu e un fel de meditație, care îți menține atenția în Prezent. În asemenea clipe mintea nu mai aleargă de la un gând la altul.

Empatia se construiește din mici obiceiuri și practici zilnice. E o chestiune de conștiință, care necesită timp pentru a evolua, pentru a crește. De asta și ne aflăm astăzi, aici, pe Pământ: ca să evoluăm. 

Ce facem noi, părinții fetițelor noastre de 2,7 și 1,8 ani, ca să le dezvoltăm empatia?

1. Nu ucidem insectele, nici cele mai mici gâzulițe. Le evacuăm din casă, fără să le rănim. Empatia începe cu grija față de insecte, gâze, față de tot ce e mic și mai slab decât noi. Empatia, ca și creativitatea sau inteligența, este naturală. Când îmi amintesc de plasa pe băț de la bunei cu care umpleam pereții de sânge, strivind muștele, mă ia groaza și tristețea. Făceam ceea ce faceau adulții. Pentru că ei ucideau muștele, procedam și eu așa. A devenit și un soi de distracție: oare câte muști mai pot prinde? Sadic și tragic. Ce facem noi în familia noastră, astăzi? Deschidem geamul și le eliberăm. Într-o zi, m-a chemat fetita de 2,7 ani, cu o voce îngrijorată. Mă chema insistent: „Vino, vino!” Ajung, iar ea, plină de compasiune și îngrijorare mi-a zis: „Trebuie să o dăm afară, repede, deschide geamul”. Era o gâză.
2. Nu rupem florile. Nicăeri. Nici în parc, nici în pădure. Nici chiar dacă sunt mii de flori de același fel, acolo. Argumentul meu pentru ele este scurt: „O floare ruptă este o floare moartă”. Se va usca înainte să ajungem acasă. „În plus”, adaug eu de fiecare dată, „dacă le vom rupe, nu vor putea fi admirate de alți oameni, care vor trece pe aici”.
3. Nu consumăm carne și alte produse de origine animală. De ce este normal să apărăm drepturile animalelor, să cerem să nu fie chinuiți ori otrăviți maidanezii, unii dintre noi cer să nu fie exploatate animalele în circ sau la ZOO, dar e considerat absolut normal să sacrificăm vite și porci, prin urmare – ciudat să nu îi hrănim pe copii cu carne de animal sau de pasăre? Îmi amintesc foarte bine că aveam disonanța asta în cap, încă pe când eram copil. Mergeam la bunei, mângâiam iepurașii pufoși și drăgălași recent născuți, chiar lângă pielea de iepure întinsă și pusă la uscat, într-un copac. Mi se spunea că lăbuța de iepure poartă noroc și o purtam peste tot cu mine. Cum să mănânci ceea ce mângâi? Cum să omori o vacă ce te-a hrănit cu lapte, care are și un nume? Răsfoim cărți cu fetele, cele mai multe sunt despre animale, învățăm cum trăiesc, ce mânâncă și multe altele. Cum să le explic eu că e în regulă să consumi puiul drăgălaș de pe pagina 2 sau cocoșul din povestea Punguța cu doi bani, care îi este fidel moșneagului și i-a adus o avere întreagă?
4. Nu inițiem și nu susținem jocurile violente. Eu nu înțeleg de ce se produc jucării care imită armele. Care este rolul lor educativ? Ce îi învață pe copii? Ina Curic, ambasadoare a Păcii din România, care a lucrat în zone de conflict pentru organizații internaționale de menținere a păcii, povestea într-un interviu cât de oripilant e să vezi copii jucându-se de-a războiul în focarul conflictelor armate. Deci ce fel de comunitate vrem să creștem noi? În care să domine pacea și înțelegerea sau luptele?
5. Când cineva cade, punem pe pauză jocul. Eu descurajez râsetele deși căderea a fost amuzantă, până mă lămuresc dacă cel ce a căzut este bine. O simplă întrebare: „Ești bine?” rezolvă multe. Dacă mi se spune că e în regulă, continuăm jocul. Nu ne putem aștepta ca un copil să îl ajute pe cel căzut să se ridice și să își șteargă rănile, atunci când îi aude pe adulți spunând: „Hai, nu-i nimic, scoală-te și joacă mai departe”. Nu ne putem aștepta să îi pese de ceea ce simt alții, atunci când nu îi sunt validate emoțiile. De exemplu, dacă începe să plângă una dintre fete, eu îi spun celei de lângă mine: „Hai să vedem ce a pățit. Hai să o ajutăm.” Așa am ajuns astăzi să vedem cum se consolează una pe alta, se mângâie când le este trist. Spun „micuța” cu atâta compasiune. Inima îmi crește ca o pâine, pe bune. Mă bucur foarte mult!
6. Vorbim foarte, foarte mult, ce mai, vorbim tot timpul, despre emoții. Eu și soțul meu avem deja o glumă. Cea mai frecventă întrebare în familia noastră este: „Cum te simți?” Ah, bine, și „Vrei să mânânci?” tot e la ordinea zilei. Le dăm nume, le descriem, vorbim despre ceea ce simțim. Suntem atenți la gesturile, la mimica fetițelor și le punem întrebări care să le ajute să își înțeleagă emoțiile: „Ești dezamăgită că nu ai mers cu mine la magazin? Ai fi vrut să mergi cu mine?” sau „Ești tristă că Mia nu vrea să îți dea creionul?” ori „Te deranjează că nu poți lega șireturile? Te-ai frustrat? Vrei să te ajut eu?”. Desigur, vorbim și despre emoțiile pozitive: „Ești bucuroasă că ne-am văzut cu Teo și cu Sofia?”. La masă neapărat inițiez discuții despre cum a fost ziua, ce i-a plăcut, ce a simțit într-o situație de conflict, lămurim scenariile care ar fi putut bucura în locul celor care au indispus-o. Este clar, acest exercițiu îl putem face cu fetița cea mare, care deja înțelege perfect cele mai frecvente emoții, le vociferează. Ea ne anunță, de exemplu, că s-a înfuriat și explică motivele. Emma înțelege emoțiile celor din jur și îi poate încuraja. Încă pe la 2 ani și câteva luni, eram deranjată, ușor iritată, la care ea m-a întrebat: „Mama, ai obosit?” Am rămas mască. A fost atât de eliberator și de plăcut. La care a adăugat: „Culcă, mama”. M-am așezat pe canapea și mi-am simțit înțelese emoțiile, m-am simțit extraordinar. Desigur, e un lanț de întrebări pe care i le pun eu atunci când nu mai cooperează pentru că e obosită. În loc să îi închid gura, atunci când țipă și bate din picioare, eu îi spun: „Ești obosită? Văd că ai obosit, ai nevoie de odihnă. Hai să ne culcăm.” Mai pe scurt, ca să se poată „pună în pielea altui om”, copiii trebuie să fie capabili să își înțeleagă propriile emoții, să știe clar ce simt ei și ce pot face cu ele.
7. Lăudăm copiii atunci când sunt atenți cu alți oameni, atunci când au grijă de ceilalți. O remarcă simplă: „Ce bine că i-ai dat Miei apă, era însetată” întărește comportamentul pozitiv, îl încurajează.
8. Ursuleții din pluș sunt de ajutor în dezvoltarea empatiei la copiii mici. „Cred că ursulețul vrea să fie mângâiat, îmi pare cam trist”, este o idee bună. Propunerile de a le cânta sau a-i legăna atunci când sunt singuri tot îmi par oportune.

Și, cel mai important, ca să crească adulți empatici, copiii trebuie să se simtă acceptați și iubiți așa cum sunt ei, cu toate toanele lor – bune și rele.  Atunci când îi cerți sau îi pedepsești pentru că sunt supărați sau pentru că se comportă, în viziunea ta, urât cu alții, nu le vei servi un exemplu despre empatie. Le vei arăta doar că nu vrei și nu poți să îi înțelegi. Dincolo de orice comportament, stă o cauză, o anumite emoție. Dacă depui efort să îți înțelegi copilul, el te va răsplăti cu aceeași înțelegere.