Dima Moroz, artizanul Maverick – taur cu voință de fier și inimă de catifea

Până la cinci ani, Dima a crescut mai mult lângă bunici. Pe când era internat cu pneumonie, un bărbat din mahala i-a spus, fără nicio introducere, că bunelul lui murise: „Bunel-tu o murit”.

Un copil nu are cum să digere o veste dată așa, brusc. Pe atunci, părinții nu aveau voie să stea lângă copiii internați, așa că Dima era singur. Două zile întregi a plâns, iar nimeni nu reușea să-l liniștească. Bunelul, Mitea, cum îl numeau oamenii din sat, a rămas pentru el un reper.

Pe lângă faptul că bunelul Dumitru, după al cărui nume a fost botezat, îi lăsa libertatea să trebăluiască în atelierul lui, ce altceva ți-a oferit? Care e cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la el? întreabă jurnalista, după o pauză lungă.

„El m-a învățat o lecție de viață, că…”

În câteva secunde, bărbatul acesta mare și tăcut s-a strâns în sine, iar din ochii albaștri, limpezi ca cerul, au început să curgă lacrimi. Ploua peste munte, ploua peste inima lui de catifea, a taurului cu voință de fier.

Urmează o tăcere grea, de câteva minute. Așteptăm să treacă ploaia.

„Bunica mea, venită din Siberia, s-a plâns mereu că bunicul a adus-o în „balotă”, în Moldova. Când eram copil, ploua toată toamna, iar în sat se făcea noroi până la urechi. Nici acum nu se obișnuiește cu umezeala de aici. Eu cred că m-am apucat de artizanat pentru că am avut un model. Bunelul a reușit să-și crească familia din meseria de tâmplar, în anii sovietici, când antreprenoriatul era rar, iar oamenii erau toți la kolhoz. De fiecare dată mă gândesc că și eu pot reuși. Acum avem mult mai multe posibilități. El avea un șopron din paie și lut, nu avea încălzire și își făcea singur strungul. Nu avea internet, nici Instagram, nici Facebook, dar îl cunoșteau toți din sat. Asta îi era suficient ca să-și construiască o casă, deși era bolnav de inimă. Era un om foarte puternic”, subliniază Dima, în timp ce pregătește ceaiul, într-un atelier neîncălzit. Acum e destul de frig acolo.

Foto: Igor Schimbător

Și totuși, care e cea mai importantă lecție de la bunelul Dumitru? Nu mi-ai răspuns.

„Că totul e posibil. A fost foarte încăpățânat.”

În stânga, Dedușka Dima

Și tu cum ești?

„Probabil sunt și eu încăpățânat. E ușor să renunți: vinzi tot, iei valiza și pleci. Dar dacă am rezistat șase ani în meseria asta, înseamnă că sunt un Maverick.”

Ce înseamnă, de fapt, Maverick, brandul pe care ți l-ai ales?

„În română ar fi taur sau bou. Americanii numeau așa vițeii încăpățânați care fugeau de turmă, iar stăpânii îi căutau pe pășuni câte o săptămână.”

Tu fugi de turmă sau stai în turmă?

Încerc să fiu autentic în tot ce fac. Dacă vorbim despre rădăcini, ele sunt adânc înfipte în pământul moldovenesc, nu vreau să plec de aici. Țin la oamenii mei. Despre meșteșugul meu, însă, nu cred că sunt extraordinar de talentat. Știu doar să fac cele mai bune genți din oraș.

Chiar crezi că sunt cele mai bune din oraș?

Le fac din cele mai bune materiale, le cos manual și folosesc piele italiană de top, tăbăcită vegetal.

Lucrezi genți la comandă?

Clienții care nu știu ce vor

Evit. Evit să am de-a face cu „arhitecții”, cum le spun eu clienților care vin cu idei, dar nu știu ce vor. Vor o geantă mare, dar mică. Maro, dar roșcată. Și tot așa. De obicei, asemenea oameni dau mari bătăi de cap, iar prețul pe care îl cer nu merită efortul psihologic. Clientul căruia nu-i place ce faci nu e clientul tău. Asta am înțeles cu timpul. Și, în plus, trebuie să lucrez. Prefer să păstrez stilul adoptat acum șase ani, ușor de recunoscut. Când vezi o mică burgheză, știi că e de la Maverick.

Ce înseamnă semnele incrustate în piele, pe mica burgheză?

Simbolizează soarele.

Și cât ceri pe ea?

70 de euro.

Dar pe o servietă?

250–300 de euro, ceea ce nu e mult. Un produs asemănător costă în SUA 1000 de dolari.

Cine îți cumpără gențile?

Diaspora, în mare parte, moldovenii plecați peste hotare. Pentru cei de acasă, gențile sunt cam scumpe. Îmi e chiar incomod să spun prețul când merg la festivalul Ia Mania, din satul Holercani. Spune-le tu sătenilor cât costă produsele mele… Munca mea nu e ușoară, pentru că niciodată nu știu ce va fi mâine: dacă voi vinde o geantă, două sau niciuna. Au mai fost artizani care s-au apucat de genți. „Bă, face 250 de euro pe geantă, hai să mă apuc și eu”, gândesc ei. Apoi își dau seama că nu faci bani mari. E mult mai ușor să lucrezi pentru un salariu fix. Nu-ți bați capul decât cu ce ai de făcut. Nu trebuie să te gândești cum plătești chiria sau dacă iese comanda. Și comenzile nu ies mereu, mai ales cele ale „arhitecților”, care nu știu ce vor sau cer lucruri tehnic complicate. Gândește-te că dau 400 de euro doar pe apartament și atelier, pe care le iau cu chirie. Trebuie să vând șapte poșete ca să acopăr o lună de chirie. Adică îi dau șapte „mici burgheze”, gratis, „nenea” cu chiria. Pe lângă asta mai fac investiții, mai cumpăr un utilaj. Când am început, acum șase ani, aveam doar masa aceasta la care stăm și cutia de lemn cu unelte. Atât.

Și în Italia, Spania sau Portugalia nu ți-ar fi mai dulce?

Acolo sunt deja meșterii lor. Cum spune Creangă, n-ar fi rău să fie și aici bine.

De ce te-ai apucat de acest meșteșug, care pentru tine a fost, cel puțin până azi, destul de amar? Ai trăit o revelație?

De la studii la piele

Nu, n-o să vă îmbrac acum în povești cu revelații. Nu mi-a apărut Maica Domnului să-mi spună să devin pielar. Voiam doar să fac ceva cu mâinile mele. Am încercat să lucrez la unul, la altul, dar eu lucrez mai greu cu cineva. Voiam să câștig pâinea așa cum o făcea bunelul, cu mâinile mele. La noi în familie se vorbea rusește – bunica era din Novosibirsk, iar mama s-a născut tot în Rusia. Dedușka Dima, probabil, nu voia să ajung lemnar. Îmi spunea: „Ai să fii om mare”. Poate mă vedea undeva, nacialnik, cu studii superioare.”

Și atunci cum ai ajuns să lucrezi pielea? Ce te-a împins?

Foamea. Cel mai bun imbold e când îți e foame și trebuie să câștigi ceva, oricum. Asta m-a împins. Valiza aceea de pe ultimul raft al etajerei a fost începutul afacerii. Ieșeam cu ea pe stradă, chiar și iarna. Vreo doi ani am stat pe stradă. Câteva ore din zi lucram în atelier la portmonee, apoi mergeam câteva ore pe bulevardul Ștefan cel Mare. Așa îmi câștigam banii de mâncare.

Sunt autodidact. Nu m-a învățat nimeni meseria și nu am fost ucenicul cuiva. Am învățat din greșeli. Dar cred că e și o vocație. Bunelul era tâmplar, mama făcea artizanat și ea, făcea păpuși din pănușă. Când eram mic, mereu meșteream ceva în atelierul bunicului: arcuri, tot felul de jucării. Meșteșugul îmi curge prin vene. Îmi plac meșteșugarii. Era și un bunel Alexandru, peste drum de casa noastră…

De unde ești?

Din satul Caracui, raionul Hâncești. Moș Alexandru stătea toată ziua și împletea coșuri din lozie. Nu știu de ce, imaginea asta mi-a revenit în minte în zilele acestea. Cum stătea el și împletea…

Scuză-mă că te întrerup, dar te privesc, îți aud vorba și văd un suflet tânăr într-un corp bătrân. Și portul, și vorba ta sunt bătrânești.

Foto: Igor Schimbător

Probabil în ADN-ul tău s-a imprimat ce a fost Dedușka Dima sau moș Alexandru, de peste drum. Ești neobișnuit de așezat pentru cei 31 de ani ai tăi.

Sunt prea bătrân… (zâmbește). Am crescut la țară, înconjurat de oameni muncitori, simpli, care trăiau din asta. Moș Alexandru știa să facă de toate. Avea o căsuță de lut cu acoperiș de stuf. Așa ceva nu mai găsești astăzi. Acum acolo e loc gol, au demolat-o. Nici bunei de felul ăsta nu mai sunt. Știa și să prașileze, și să facă vin. În general, țăranii dispar. Cred că nu vor mai exista cei pe care i-am cunoscut eu. Mediul rural se schimbă, toți migrează spre oraș. Nu avem nici cultură țărănească, nici urbană. Nu suntem nici țărani, nici orășeni, ca masă critică. Avem provinciali care încearcă stângaci să arate ca orășenii. Se văd doar aerele.

Tu ce ești, țăran sau orășean?

Din talpă sunt țăran, știu cum e să fii țăran. Nu trăiesc însă din munca de la țară. Frații mei sunt țărani. Unul a plecat să taie lemne. Eu îi spun: hai să lucrăm aici, în atelier, și cumpărăm lemnele. El îmi răspunde că îi trebuie 5000 de lei. Nu, zice, vreau să tai eu, e mai simplu…

Și tu de ce ai plecat de la țară și când?

De ce pleacă oamenii de la țară? Acolo nu ai ce face. În unele sate mai sunt gospodării țărănești sau fermieri care oferă de lucru, iar o parte lucrează în agricultură. Restul pleacă în oraș. E un exod al țăranului din mediul rural. Într-un fel, e un proces firesc.

Și satul nu e tocmai un mediu potrivit pentru ce faci tu, mi se pare.

Povestea cu plecatul la oraș e mai lungă. Inițial am plecat să studiez. Am făcut Academia de Arte.

Ce urma să fii?

Actor.

La teatru sau la cinema?

Nu mai contează.

De ce nu mai contează?

Recent am avut un rol în „Reziliența”, regizat de Mihai Țărnă.

Serios, „Reziliența”?! (întreabă jurnalista entuziasmată, lăsând să se înțeleagă că știe despre ce e vorba)

L-ai văzut? (Dima se oprește din cusut și, pentru prima dată, ochii lui de gheață se topesc. Ochii îi ard.)

Am văzut trailerul și am fost la conferința de lansare. Apari și tu în peliculă? Nu am reținut, scuze.

Am jucat un rol central. Eram preotul Serghei Curnic, în tinerețe. A fost frumos că echipa de filmare și de producție era profesionistă, iar regizorul – foarte bun.

De ce ai acceptat rolul?

Mă interesa bucătăria filmului. Totul s-a întâmplat spontan. Nu găseau tipul potrivit pentru rolul de preot. Când nu găsești omul potrivit, iese un film tras de urechi.

Dima Moroz, în rolul preotului, în „Reziliența”

Dar actoria, la noi, e o meserie dulce-amară. Actorii erau plătiți cu 200 de lei pe zi, iar în scena cu împușcații îi aruncau de câteva ori de la câțiva metri înălțime, pe cutii de carton. La noi, cu arta, e cam așa: „Hai, că trebuie, hai pentru artă să facem”. De asta am plecat de la Academia de Arte, fără să termin studiile. Trebuie noroc să te ia un regizor bun și să participi la un proiect cu adevărată valoare pentru artă și cinematografie. Așa că, acum, chiar dacă mi-ar oferi cineva, nu mă mai interesează actoria. Iată, fac genți.

Când s-a stins elanul?

Aveam vreo 25 de ani. Nu vedeam rostul sau continuitatea. Profesorii spuneau că viața de actor e de câine, și aveau dreptate. La noi, actorii supraviețuiesc doar cu două-trei locuri de muncă. Eu nu aș putea trăi așa, nu mă pot împărți în mai multe. Și, apoi, îmi era foame. Trebuia să fac ceva ca să am ce mânca. Sunt Hamlet, care nu l-a jucat niciodată pe Hamlet…

De ce Hamlet?

Într-o zi a venit Emilian Crețu. Noi tocmai ocupaserăm studioul în care învățase el, la Academia de Arte. Cei de dinainte ieșiseră din „podval”, iar noi l-am ocupat. Îi era dor de facultate. La noi, dacă absolvi, teatrul se termină pentru mulți, în academie. Cineva se angajează, altul nu prea. Emilian venea des și spunea că vine să cunoască generațiile noi. „Opa, iată și un Hamlet aici!”, a exclamat când m-a văzut. Așa mi-a rămas porecla.

Și în viață, ești ca Hamlet?

Sunt ca nimeni. Nu joc un rol… Iată, fac genți.

Pentru genți, portofele, curele, curelușe de ceas sau poșete, intră pe pagina de Facebook:

https://m.facebook.com/dumitrumoroz77/?tsid=0.26674183696981624&source=result