După sticlă – Viorel Cemurtan. La muncă – asistent medical. În timpul liber – vânător și pescar
Astăzi, Viorel Cemurtan este un asistent medical prețios la Invitro Diagnostics. Lui îi revine o sarcină grea – să colecteze materialul biologic de la…bărbați. Și ce ar fi atât de complicat aici, m-am întrebat eu. Păi, statistica lui personală arată că bărbații leșină mai des decât femeile, le este mult mai frică de procedurile dureroase și tind să „fugă” din cabinetul medical atunci când aud în ce constă prelevarea probelor. Prin urmare, pe lângă faptul că Viorel e asistent medical, el mai joacă și rolul de consilier psihologic. Face totul ca să îi rețină în cabinet, fiind conștient că amânarea investigațiilor medicale poate însemna agravarea simptomelor sau a bolii. Tactica lui se fundamentează pe UMOR. Totul începe și se termină cu o glumă.
„Ceea ce fac eu aici e foarte interesant. Cei care vin pentru prima dată, nu știu ce îi așteaptă. Nuanțele însă sunt….„vesele”. Eu aici colectez secreții uretrale. Și asta e dureros. Când le povestesc despre ceea ce urmează, fac ochii mari și se îndreaptă cu pași mărunți spre ușă…”
Sunt gata să renunțe la investigații medicale din teama de durere?
„Le e frică, iar eu îi conving să nu renunțe, căci oricum vor reveni aici, la aceleași investigații, dar asta le va întârzia tratamentul și urmările pentru sănătate vor fi mult mai grave. Dacă specialistul le-a recomandat să vină, înseamnă că e important. Vin să investigheze diverse probleme, începând cu o prostatită, terminând cu probleme de infertilitate sau disfuncții sexuale. Iar disfuncțiile sexuale sunt tot mai frecvente și apar tot mai devreme – chiar și la 20 de ani. Și atunci, după ce închei procedura de prelevare, ce mai, imediat ce scot periuța, dau să o pun pe masă, întorc ușor capul și îl văd pe pacient cum cade. Sar, îl apuc de sub subsuori, îl culc pe pat, trec amoniacul pe lângă nasul lui și își vine în fire. Eu însă le înțeleg stresul. Ca să li se efectueze procedura, trebuie să respecte niște condiții. De exemplu nu au voie să bea apă 12-13 ore. Normal că sunt obosiți. Eu încerc să îi înveselesc, să iasă de aici cu zâmbetul pe buze. Îmi reușește”, povestește Viorel.
Amintiri din serviciul de urgență. „Apropiam bricheta de geam și rodeam gheața, șoferul să vadă drumul prin găurică. În spate năștea o femeie a treia sau a patra oară. Îmi făceam cruce la toate răstignirile, să ajungem mai repede.”
Noroc de fetele de la Colegiul de Medicină din Ungheni, altfel pacienții Invitro Diagnostics nu ar fi avut o asistență medicală piperată cu glumițe. Ce legătură au studentele de la Ungheni cu profesia lui Viorel, vă întrebați voi? El mi-a mărturisit că a depus actele pentru studii la Colegiul de Medicină, inclusiv din motivul că acolo învățau foarte multe fete. Băiat de 15 ani, perspectivele îi păreau interesante.
„Părinții mi-au sugerat să merg la Colegiul de Medicină. Eu sunt băiat simplu, de la țară, din satul Negurenii Vechi.”
Negurenii Vechi….nu e satul lui…
„Nu, Emilian Crețu e din Negureni, iar eu din Negurenii Vechi. Și iată. La 15 ani am absolvit gimnaziul din sat. Părinții mi-au vorbit despre colegiu, iar eu am tatonat teritoriul. Am întrebat o verișoară și un prieten de-al meu care studiau acolo cum stau lucrurile. Mi-au zis că e vesel, iar amicul m-a anunțat că sunt multe fete. Hmm…( zâmbește șiret). Am depus actele, am absolvit în 2013, iar imediat după absolvire m-am angajat la Serviciul de Urgență din Ungheni, unde am activat patru ani.”
Cum a fost?
„Interesant. Toate firele cărunte pe care le vedeți pe capul meu, de acolo sunt, de la Urgență. A fost o experiență unică, luasem și o funcție bună – coordonator la punctele de salvare din Cornești. Am văzut de toate: copii de 4-5 ani în comă alcoolică, nașteri, hemoragii…Cel mai trist îmi părea tabloul cu acei copii mici care făcau convulsii și riscau să se înece cu propria vomă. Salvarea vieții lor implica decizii foarte importante, pe care trebuia să le iau singur, căci lucram pe ambulanță fără medici. Mașinile erau într-o stare dezastruoasă, hodorogeau, se hurducau, iar eu aveam de pus catetere, de făcut perfuzii. Mergeau atât de încet. Nici nu vreau să îmi aduc aminte. Nu pot să uit cum într-o zi de 31 decembrie, în 2016, când erau geruri cumplite, nu funcționa soba. Cum era afară, așa era în ambulanță. Apropiam bricheta de geamul șoferului, rodeam gheața și îi făceam o găurică prin care să vadă drumul. În spate era o femeie la a treia sau a patra naștere. Iar eu îl tot îndemnam pe șofer: „Hai, Sașa, mai repede, gazul, hai mai repede.” Eu îmi făceam cruce la toate răstignirile să ajungem mai repede. Și nu mă stresa gândul că aș putea asista eu nașterea, ci gândul că nu aveam condiții bune pentru asta. Era foarte frig.”
Credeți că s-a schimbat ceva acolo, de când ați plecat?
S-a schimbat. Știu că au reparat clădirea. Cât eram acolo, în momentul în care treceau tirurile, cădea tencuiala și aveam senzația că e cutremur.
În schimb, experiența v-a călit și e minunat că tratați orice situație cu umor. Asta ajută enorm în criză. Acum, care e povestea cu studiile la Biologie și Pedologie? Sunteți student în anul 3, la Universitatea de Stat și v-ați specializat în ecologie. De ce v-ați apucat să studiați animalele și solul?
„Mă preocupă starea mediului, de care depind sănătatea și viitorul nostru. Dar mai sunt și pasionat de vânătoare, de pescuit. Nu merg pentru pradă. Rog să mă credeți că deseori le dau drumul peștilor înapoi în apă. Mie îmi plac adunările noastre, ale vânătorilor și pescarilor, anume timpul petrecut în sânul naturii. Ne adunăm în jurul focului, spunem povești ore în șir. Și iată că în timpul vânătoarei am realizat pe deplin dezastrul ecologic prin care trecem. De ce pe unele teritorii am ajuns să avem de 6 ori mai multe vulpi, deci prădători, decât animale pașnice? Fiindcă omul a defrișat păduri, a desecat mlaștini, iazuri, a distrus habitatul normal al animalelor. Acestea s-au mutat în alte locuri, neatinse de oameni, dar acolo stau la pândă vulpile. Dealurile au fost arate, cineva a luat în arendă terenul, și-a făcut iaz sau livadă, prelucrează intensiv pământul. Eu am crescut lângă pădure, la țară. Când eram eu mic, după recoltarea grâului, se lăsa miriște până toamna. Acum, nu se mai lasă nimic. Au strâns grâul, au prelucrat pământul și nicio vietate nu mai poate trăi acolo. Iar în miriște pot viețui prepelițe, găinușe, fazani, iepurași. Multe specii dispar fiindcă nu au condiții favorabile de trai.”
Viorel încă nu știe unde o să îl ducă ecologia, dar e convins că va veni ziua în care toate cunoștințele lui vor fi utile și vrea să fie pregătit. Așa cum zice el, omul a distrus echilibrul ecologic, tot omul trebuie să îl restabilească. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi.
Acest material face parte din seria de interviuri „După sticlă”, dedicate celor 6 ani de activitate a laboratorului „Invitro Diagnostics”. Din latină, „in vitro”, tradus literal, înseamnă „în sticlă”. În fiecare zi, în laboratoarele Invitro Diagnostics, se fac teste în eprubete din sticlă. După acea sticlă există poveștile de viață ale unor oameni, destinul cărora deseori depinde de rezultatul din eprubetă, iar după ușile din sticlă ale laboratorului – profesioniști care își fac meseria cu rațiunea, dar și inima plină de dragoste față de cei ce și-au pus încrederea în ei.
