Să începem povestea cu sfârșitul. Cine are nevoie de independența copiilor? Unii ar spune că părinții sunt principalii beneficiari. Nimic mai greșit.
COPIII au nevoie de independență. Independența înseamnă libertate, se traduce ca:
„Eu sunt capabil. Eu pot. Eu știu ce vreau. Eu iau ceea ce vreau”.
Independența le oferă copiilor stimă de sine și VOINȚĂ.
Calea spre independența copiilor este grea. Părinților le este mai ușor să facă totul în locul copiilor, pentru a evita dezordinea, accidentele și orice alt deranj. În plus, totul se face mai repede atunci când copilul e dus ca o păpușă dintr-o parte în alta, e îmbrăcat și dezbrăcat, coborât în brațe pe scări deși a învățat deja să meargă.
Independența copiilor, de când fac primii pași, până pe la vreo patru ani, îi sperie sau pur și simplu îi obosește pe părinți.
Dar.
Ea e la fel de importantă precum e hrana, ajută la o creștere și dezvoltare armonioasă fizică, dar mai ales psihologică și emoțională. Copilul tratat ca o păpușă este privat de sublima satisfacție că a făcut ceva singur și, cel mai important, riscă să piardă pentru un termen nedeterminat VOINȚA – dorința și puterea de a-și urma, apoi de a-și atinge scopurile. Atunci când se face totul pentru el, cum să mai țină minte ce a vrut sau cum să știe să facă ceva singur dacă niciodată nu a fost lăsat să o facă? Unii părinți, probabil, le „sar în ajutor” copiilor la fiecare pas pentru că astfel (conștient sau inconștient) vor să își exprime dragostea. Din fericire, există sute de alte moduri prin care ne putem manifesta afecțiunea. Un zâmbet încuviințător sau o privire caldă, poate o îmbrățișare după ce copilul, fără să fie deranjat, își atinge ținta, vorbesc despre multe.
Cum și când se dobândește independența?
- Din primele săptămâni de viață, atunci când copilul e lăsat pe o suprafață comodă și sigură, ca să observe lumea din jurul său, atunci când nu e purtat tot timpul în brațe, giugiulit, gâdilit, stimulat cumva. Bebelușii au nevoie de timpul lor, în care adulții nu intervin în niciun fel.
- Copilul simte gustul dulce al independenței pe la 3-4 luni, când își ține bine capul de sine stătător și e lăsat pe burtică să cerceteze camera, în care se află, prin oglinda ce i se pune la nivelul ochilor.
- „Apucă independența de coarne” atunci când nu este grăbit nici la 6, nici la 7 luni să fie așezat pe funduleț (folosindu-se perne sau orice altceva), ci o face el singur, imediat ce se produce mielinizarea (procesul prin care în jurul fibrei neuronului se formează un înveliș protector izolant, care permite transmiterea de mesaje electrochimice de la creier la mușchi. Fără dezvoltarea tecii de mielină copilul nu își poate activa mușchii. Degeaba îl chinui să facă ceea ce vrei, dacă cel mic nu este încă pregătit psihologic și fizic). Dacă vrem, pe la 8 luni de exemplu, să ne asigurăm că totul e în ordine, speriindu-ne că încă nu s-a așezat deși cărțile arată că ar fi trebuit, mergem la un kinetoterapeut profesionist. Ne va arăta ce putem face ca să îi fim de ajutor copilului.
- Îi întărim autonomia pe la 6-8 luni când îl lăsăm singur cu un coș plin de obiecte adunate de prin casă (nu neapărat jucării, acestea îl interesează cel mai puțin, ci mai degrabă cu tot felul de containere din bucătărie umplute cu boabe sau cu ustensile de gătit). Eu consider vital timpul în singurătate, în liniște. Așa făceam și procedăm și astăzi cu fetele. Avem un apartament sigur pentru ele, oricând pot rămâne singure în orice odaie, ca să se joace în voie, fără să le deranjăm.
Consider un prost obicei să strigi copilul dintr-o altă cameră ca să îl întrebi ce face. E important să supraveghezi copilul, dar fără a deranja. Pur și simplu te apropii, vezi ce face, în ideal ca să nu fii observat și îl lași să exploreze, să inventeze el jocuri, să „lupte” cu plictiseala SINGUR.
Independența se contruiește prin intervenții minime în jocurile copilului. Mai degrabă accepți invitațiile la joc, decât să propui tot timpul activități peste activități. Părerea mea este că părintele riscă să ajungă în rolul de animator, să îl facă pe copil dependent de el. Copilul poate pierde creativitatea care, după mine, este naturală (cu ea te naști). Va aștepta tot timpul să i se arate ce să facă, pe când e atât de minunat să observi ce mai poate inventa un copil plictisit.
Independența ia un contur puternic încă atunci când copilul este lăsat să mănânce singur. Autodiversificarea e un instrument extraordinar. Noi am combinat diversificarea cu autodiversificarea, adică am hrănit la început copiii cu lingurița, dar în același timp, îi lăsam să își aleagă singuri ce vor să mănânce, să apuce ei mâncarea cu mâna. Folosirea tacâmurilor nu a fost niciodată o prioritate. Pentru noi era important să mânânce așa cum le este comod, să prindă gustul de a se alimenta singuri. În clipa în care am simțit că fetițele sunt pregătite să ducă fără ajutor lingura la gură, le lăsam, chiar dacă asta însemna curățenie generală în bucătărie după fiecare masă. Întotdeauna avem mâncare și apă pe masă, pentru ca fetele să se autoservească.
Independența copiilor se naște din încrederea părinților în proprii copii. Pentru asta, părinții trebuie să cunoască etapele de dezvoltare fizică și psihologică a copiilor. Recomand cartea „Educația Montessori în primii ani de viață. De la naștere până la 3 ani” de Paula Polk Lillard și Lynn Lillard Jessen, pe care o găsiți la Librarius sau pe elefant.md. E o carte superbă care le va da încredere părinților în puterile și capacitățile copiilor. Vor afla, de exemplu, că nu trebuie să își ducă de mâini copiii pentru ca aceștia să meargă mai repede (după ce se ridică ei în picioare, căutând obiecte care să îi susțină). Vor ști că le dăunează acest așa-zis sprijin, adică mâinile adultului, căci nu le permite dezvoltarea tuturor grupurilor de mușchi implicați în proces. În plus, copilului îi va fi frică să se pornească singur, odată ce a fost condus peste tot, ținut de mâini. Așa-zisul ajutor al părinților deseori lovește în stima de sine a copilului încă la o vârstă fragedă. Ca să înceapă să meargă, odată ridicat în picioare, copilul are nevoie de:
- timp
- o masă, un scaun, un dulap greu sau orice alt obiect ce îi poate servi ca sprijin (fără premergătoare și alte invenții asemănătoare)
- îmbrăcăminte comodă și picioare goale
Motto-ul meu este: „Dacă un copil vrea să încerce ceva, părintele trebuie doar să îi asigure spatele”. Pe mine personal mă deranjează remarcile străinilor, în parc: „Topoganul acesta nu e pentru copii mici”. Cine a decis? Oare simplul fapt că acest copil și-a făcut cale pe „temutul” topogan nu e o dovadă suficientă că are toată puterea și libertatea de a îl folosi?
Pe la 1 an și jumătate, când copilul vrea să încerce totul singur, este vital ca părintele să îl încurajeze. Fetița noastră de un an și 9 luni ne atenționează ferm că vrea să facă ceva singură și nu a existat o situație în care să nu o lăsăm (Numai dacă situația nu prezenta un pericol, căci acum două luni se urca pe scaun și se apuca să amestece terciul în cratița pe foc. I-am explicat că e în regulă doar dacă are asistența unui adult). La această vârstă se îmbracă aproape în totalitate singură, se încalță (uneori nu până la capăt), își pune scutecul. Își toarnă apă, își ia de mâncare de pe masă, se spală așa cum poate ea.
Emma, fetița noastră de 2 ani și 8 luni face totul singură – se îmbracă, se spală, își face terci uneori (toarnă apa peste fulgii de ovăz), mă ajută cu aranjarea mesei, își ia singură hainele de pe raft, ambele fetițe participă la gătit și la orice fac eu. Nu mă încântă de fiecare dată să gătim împreună, nu o să vă mint. E destul de greu dacă las pe masă altceva decât ceea ce vrem să punem în farfurii. Trebuie să fiu mereu cu ochii în patru la copii, aragaz, pachetele cu ingrediente (nu cumva să ajungă toată făina din pachet într-un castron cu apă). Acum discuțiile noastre se învârt foarte mult în jurul curățeniei și menținerii ordinii. Dar observ cum devin tot mai agile și inima se bucură. Acum câteva luni, spre exemplu, toate hainele erau trase la podea pentru un tricou, astăzi – doar vreo 3-4-5. Fetele își spală mai temeinic mâinile cu săpun, fără să facă o băltoacă pe podea. Emma e atât de independentă, încât nu vrea să ne ținem de mână atunci când ne plimbăm pe stradă. O văd atât de mândră că merge și ea, ca adulții, liberă. Iar exemple sunt nenumărate. Și nu cred că sunt uimitoare, nu cred că fetele fac ceva ieșit din comun. Dar pentru că unii adulți se arată uimiți de felul în care se comportă fetițele noastre, că sunt atât de autonome, am decis să deschid „SECRETUL” nostru pentru un public mai larg, să spun cum am construit noi independența lor încă din primele zile.
Vorbesc acum despre asta pentru că încă mai observ în jurul meu situații când copiii nu sunt lăsați să aibă grijă de ei singuri. Se întâmplă ca părinții să „mi se plângă”, să spună despre proprii copii că nu pot face nimic singuri, că nu se pot juca fără ghidaj, că nu vor nimic să facă. Dar tot pe acești părinți îi aud dându-le un milion de instrucțiuni, la fiecare pas, despre cum să se joace, despre cum să ia mingea, unde să o pună, ce activitate să facă.
Și atunci, cred că e cazul să își pună părinții întrebările: „Dar ce am făcut eu ca să îl ajut să nu uite ce vrea? Cum l-am susținut să facă ceea ce și-a dorit?
Astăzi, fără gram de judecată sau aer de superioritate, vreau doar să îi îndemn pe părinți să aibă mai multă încredere în proprii copii. Să îi lase să aibă grijă de propriul corp, atât cât le permite nivelul de dezvoltare fizică și psihologică, să îi lase să repete ceea ce fac ei prin gospodărie fără să se teamă de dezordine, să le ceară opinia și ajutorul. În general, consider fundamentală întrebarea „Să te ajut?”, de-a lungul întregii vieți. Avem prostul obicei de a oferi ajutor neîntrebați, iar prin asta deseori le facem mai rău altor oameni. De la oamenii cu dizabilități locomotorii am învățat o lecție prețioasă. Nu te apuca să ajuți dacă nu știi cum și ce anume să faci. E mai de nădejde și cu adevărat de ajutor să întrebi:
- Te ajut?
- Cum te ajut?
Regula se aplică și în cazul copiilor. Decât să îi încurce copilului, părintele ar putea să îl încurajeze să facă ceva singur și să intervină cu ajutor doar când observă că cel mic se frustrează, obosește, nu îi iese. Și atunci, indiferent de vârstă, chiar și la 3-4 luni, să îi pună întrebarea de aur: „Te ajut?”. Va primi drept răspuns o privire, mai târziu – gesturi de încuviințare, apoi – cuvântul da sau nu, ca într-un final, oricând copilul va avea nevoie de ajutor, fiind obișnuit să fie întrebat, va cere singur ajutor când realmente va avea nevoie.
„Mă ajuți?”, asta ne întreabă pe noi fetele atunci când au nevoie de noi.
De când fetele au învățat să se urce pe scaun, nu mai trebuie să le dau obiectele care pot fi ajunse de ele. Scaunele de bucătărie sunt plimbate dintr-o parte în alta, folosite pe post de scară. Iar dacă mi se cere ceva ce e accesibil, le propun să își ia.
Independența se construiește de părinți prin sugestii și prin cereri de ajutor. În magazin, de exemplu, le întreb pe fete dacă pot să mă ajute ele pe mine să pun produsele pe bandă, la casă. Nu trebuie să întreb de două ori. Pentru ele procesul e mega distractiv. În plus, e o nouă ocazie să învețe să aibă grijă de ele însele. În general, deseori le cer ajutorul chiar dacă în realitate nu am nevoie de asta. O fac însă pentru a le aminti că e frumos să ai grijă de cineva și e important să ceri ajutorul. Eu, trebuie să mărturisesc, foarte greu cer ajutor. Îmi este incomod, iar asta e o problemă. „A cere” este o artă, care se învață.
Acestea fiind spuse, cu speranța că am fost utilă măcar pentru un părinte, pun punctul aici.
