Majoritatea părinților se poartă ca niște generali pe terenul de joacă

„Urcă pe tobogan, acum pe celălalt”, „Dă-te pe scrânciobul ăla”, „Lasă fetița să treacă, tu așteaptă”, „Hai, numără inelele, numără treptele, desenează”, „Lasă inelele, hai să ne jucăm cu mingea”, „Pune inelele în ordinea corectă și spune cu voce tare culorile. Nu aud. Spune să aud”, „Lasă culorile, hai să ne jucăm cu mingea. Emma, vino să te joci cu mingea. Andrei, dă-i mingea Emmei. Nu mie, Emmei”.

Ce se întâmplă, pentru numele lui Dumnezeu?

Instrucțiuni peste instrucțiuni: mergi încolo, de ce ai mers încolo, vino încoace, fă asta, lasă asta, fă cealaltă. Autoarea se miră că cei mici nu amețesc, cu atâtea ordine primite de la părinți sau de la bone pe terenul de joacă.

Lăsați copiii să exploreze.

Lăsați-i să se concentreze pe activități, nu pe voi.

Lăsați-i să-și aleagă activitatea.

Lăsați-i să urce singuri scările, să alunece pe burtă dacă vor și să se dea pe tobogan, și tot așa. Sprijiniți-i dacă vârsta o cere sau dacă e nevoie din motive întemeiate. Dacă le repetați de un milion de ori „fii atent”, la fiecare pas, atenția chiar le va lipsi, mai ales băieților. Băieții, spune autoarea, nu sunt construiți să facă mai multe lucruri deodată.

Lăsați-i să aleagă dacă vor să vorbească cu alți copii. Nu impuneți conversațiile.

Lăsați-i să facă lucrurile în ritmul lor. Comparațiile dor și taie elanul. „Vezi cât de iute alunecă fetița, nu-i e frică deloc. Tu?” sau „Ce fetiță cuminte, ascultătoare. Dar tu?” Răspunsul unui băiețel, sătul să fie comparat cu alții, a fost genial: „Dar eu sunt obraznic, sunt rău. Ba haha.”

Copiii vorbesc cu mămicile, nu cu copiii

Fetița de un an și patru luni stă de vorbă mai mult cu mămicile decât cu alți copii, iar autoarea a observat asta. Mămicile le pun întrebări, iar tot ele răspund sau povestesc în locul lor. Ele propun jocuri și activități cu fetița. Autoarea adoră să asculte copiii sub 3 ani vorbind. Nu se exprimă prea bine în limbajul adulților, dar se înțeleg perfect. Merg pe terenul de joacă tocmai ca fetița să comunice cu semenii, mai ales cu cei mai mari. Dar nu prea are cum. Mămicile dictează regulile jocului. Un lucru interesant: după ce fetița reușește să discute cu alți copii, vorbește neîncetat cu mama, îi povestește, o întreabă. Nu se întâmplă asta după contactul cu alți părinți. Iar când adulții îi vorbesc, Emma tace. Își pleacă ochii, privește în pământ și nu spune nimic.

Despre hiperprotecție, autoarea spune că ar fi un subiect aparte, dar are o observație. Găsește ciudat să-ți răsfeți copilul, iar pe la 12 ani să pretinzi brusc autonomie și rezolvarea problemelor de unul singur. De ce pretinzi autonomie, dacă n-ai încurajat-o nicicând?

Bravo, bravo, bravo

Unele mame, cu tot respectul, se poartă pe terenul de joacă ca la școală, ca niște profesoare, deși copilul vrea doar să se joace. Atât. Pentru asta a venit pe teren: ca să se joace. Mămicile se străduiesc, pe toate căile, să le reamintească toate cântecele, să danseze în fața lor și să vorbească cu ei în trei limbi deodată. Privit dintr-o parte, arată destul de straniu. Copilul încearcă să se concentreze pe niște mărunțișuri din nisip, iar mama flutură din mâini, dirijează și îl trage de mânecă, cerându-i să privească spre ea și să repete. Par să caute aprobarea altor părinți, ca să audă că fac o treabă bună. Sunt, cu alte cuvinte, mame exemplare.

Despre „bravo” autoarea renunță să mai vorbească. Se spune la fiecare pas: bravo, bravo, bravo. A văzut cu ochii ei un băiețel care nu a urcat pe tobogan până nu a primit asigurarea mamei că o să-i spună „bravo”. Întreabă: „Dar tu o să-mi spui bravo?” Ea răspunde: „Da, da.” Și el aleargă pe tobogan.

Ce vrem, de fapt, de la copiii noștri?

Îi tratăm ca pe niște roboței programați sau, mai degrabă, ca pe niște cățeluși? Dați-le spațiu să comunice, să descopere și să încerce lucruri noi. Lecțiile de matematică, citire, desen și altele le facem acasă. Lăsați-i să vină cu inițiativa și să aleagă jocul care le place în ziua respectivă. Sincer, dacă m-ar trage cineva de mânecă 30–40 de minute, aș exploda sau n-aș mai face nimic. E o amețeală fără sfârșit.

Lăsați-i să se murdărească. La ce au venit, de altfel, pe terenul de joacă? Nu le mai oferiți covrigei copiilor străini, vă rog. Nu-i mângâiați. Pe Emma o vrea mereu cineva să o mângâie. Respectați-le corpul și nu-i pipăiți. Despre mângâierile străinilor, autoarea ar putea scrie altă dată, ca să nu transforme textul într-un haos de subiecte.

Vă rog, nu trageți de picioare copiii, nici pe ai voștri, nici pe cei străini, doar ca să se dea jos mai iute de pe tobogan. Fiți mai răbdători și mai înțelegători. Nu le spuneți „Nu-ți fie frică”. Lăsați-i să-și trăiască emoția și validați-o. E ca și cum le-ai spune „nu râde” când ceva e foarte amuzant, sau „nu respira”.

Dacă cineva coboară de pe tobogan pe burtică, nu pe fund, sau face altfel decât v-ați fi așteptat, dar ajunge la același rezultat, BUCURAȚI-VĂ. Fiți mândri că au ajuns prin metode proprii, originale, neînvățate, prin propriul exercițiu logic. Copiii sunt inteligenți, iar noi, adulții, am avea mult de învățat de la ei.