Momentele de furie revărsată asupra copiilor, considerate un eșec de părintele conștient, pot fi o oportunitate de conectare

Urlam ca o fiară rănită. M-am dus la baie ca să nu mă vadă fetele. Îmi bubuia capul, corpul, nu îmi puteam stăpâni furia ce m-a învăluit. Mă simțeam prinsă în capcană și știam doar că aș vrea să mă ascund, să mă evapor, atât de prost mă simțeam că nu-mi pot controla emoția. Hormonii stresului – cortizolul și adrenalina – mi-au blocat cortexul prefrontal (parte a creierului responsabilă pentru rezolvarea problemelor, reducerea impulsurilor negative, deci raționalizare).

Îmi venea să strig din toți rărunchii. De neputință. De frică. De frică de mine. De frica emoțiilor pe care le simt fetele mele. Dar nu am unde să mă ascund, nu am cum. Sunt doar eu cu ele. Fetițele mele scumpe, de 2 și de 3 ani, cu ochii în lacrimi, așteaptă să revin, să le cuprind, să le confirm că totul e bine. Furia mea se dezlănțuie, îmi vine să stric totul în jur. Arunc paharul, se varsă apa. Fetele îmi sar în brațe.

„Iertați-mă, am obosit, sunt furioasă și nu știu ce să fac acum cu mine”, atât am reușit să le șoptesc. Plângeam toate trei.

„De ce te-ai înfuriat? ”, mă întreabă cea mică, după câteva minute.

„Sunt obosită. Furia mea nu are nicio legătură cu voi. Este emoția mea, pe care nu am reușit să o gestionez corect. Așa cum voi vă infuriați câteodată, m-am înfuriat și eu. Îmi pare rău. Iertați-mă, vă iubesc foarte mult și nu vreau să vă fac rău”, este doar o parte din mesajul meu, după mine, vital, atunci când părinții greșesc în fața copiilor.

„Te iubesc orice ai face”, m-a asigurat fetița cea mare, în timp ce micuța mă mângâia.

E incredibil cât de frumos ne-am conectat, ne-am îmbrățișat, am vorbit despre emoțiile noastre. Fetele și-au amintit de ce au făcut ele când erau furioase.

Revenind la părinți. Da, ei greșesc atunci când dau vina pe copii pentru propriile emoții negative. Furia este o alegere. Noi alegem să reacționăm sau să acționăm. Asta se învață și ar fi bine să se învețe încă din fașă. Primii și cei mai importanți învățători sunt părinții (dar și îngrijitorii principali), căci bazele inteligenței emoționale se pun în copilăria mică (0-3 ani). Modelele de comportament, reacțiile în diferite situații, sunt deseori copy-paste la cele manifestate de părinți. Mai departe, copiii din generația noastră nu au avut „luxul” (care este de fapt un drept, o necesitate) de a-și exprima liber emoțiile: de a-și trăi furia, frica, nesiguranța. Nici măcar să ne bucurăm din toată inima nu prea am putut. De la mulți am auzit că părinții aruncau imediat remarca: „Da ce ești așa de bucuros?”, „Da ce ești așa distrat?”, „Fetele nu trebuie să râdă în hohote”. Diriginta mea de exemplu ne spunea că se cade să zâmbim ușurel, nu cu gura deschisă. În fine, ideea este că a trebuit să înăbușim multe emoții, mai ales pe cele considerate negative, pentru ca ele astăzi să iasă la suprafață anume în situații de criză, atunci când suntem obosiți sau suprasolicitați. Ne simțim din nou mici, neajutorați, ca niște copii care nu pot gestiona situația.

În același timp, adulții nu le cereau niciodată copiilor scuze, deși știau foarte bine că au greșit. Rezultatul? Copiii ajungeau să se simtă vinovați pentru emoțiile negative ale părinților, exprimate într-un mod toxic. Apoi, copiii creșteau cu gândul că nu sunt suficient de buni, căci părinții suferă „din cauza lor”. În al treilea rând, dar și cel mai important rând, se rupea conexiunea dintre părinte și copil. Copilul ajungea să nu mai aibă încredere în părinte, știind că nu se poate comporta liber, firesc, așa cum simțea el, în prezența părinților.

Greșeala nereparată se lasă cu traume pentru copil, uneori pentru toată viața!

De aceea, consider important ca un părinte să îi ceară iertare copilului și să îi explice ce s-a întâmplat, ce a simțit, FĂRĂ SĂ DEA VINA PE COPIL (nu putem considera că un părinte cere scuze atunci când există un „DAR” la mijloc. De exemplu, „Scuză-mă că m-am răstit la tine, dar m-a enervat că ai împrăștiat toate hainele de pe raft”. Aceasta nu sună ca o părere de rău, e o acuzație. 

Indiferent ce face copilul, reacția părintelui este în exclusivitate problema lui, alegerea lui. Și nu contează vârsta copilului, atunci când cerem iertare. Copilul merită explicații și scuze încă de când e în burta mamei. Da, da, exact așa. Atunci când mama este supărată/furioasă, ar fi bine să îi ceară scuze fătului că s-a dezlănțuit (eu am făcut asta) și să îi explice că emoția ei nu are nicio treabă cu el, este doar a ei. Altfel, bebelușul va prelua această emoție ca fiind a sa.

Așadar, discuțiile de după „uragan” sunt foarte importante. Sinceritatea și autenticitatea părintelui îi va întări relația cu propriul copil.

Copilul nu vrea un părinte perfect. Copilul însă va aprecia întotdeauna autenticitatea și scuzele. În plus, așa învață asumarea responsabilității pentru propriile fapte. E minunat cum funcționează acest principiu. Îi simt beneficiile de fiecare dată. Copilul învață de la noi să vorbească despre propriile emoții. Vulnerabilitatea ne apropie. Relația părinte-copil se întărește, lucru pe care mi l-a reconfirmat a mia oară situația din 8 martie. Da, episodul meu de furie, pe care l-am împărtășit cu voi, s-a petrecut pe 8 martie.

Printre altele, pot număra pe degete crizele mele de furie. După ce mă chinui ceva timp că am explodat, mă autobiciuiesc (lucru deloc util) și rebobinez scenele ca să îmi imaginez cât de frumos ar fi fost să îmi controlez reacția așa cum o fac în fiecare zi, de la 7 până la ora fetelor de culcare, mă opresc și îmi zic. Furia asta a venit pentru ceva. Pentru ce? Ce ți-a scăpat? Ce nevoi de-ale tale nu au fost suplinite? Răspunsurile curg: nu am dormit suficient mult timp, am mult de lucru, scriu sub presiune, pe fugă, nu atât cât mi-aș dori, nu sunt niciodată singură (iau fetele peste tot cu mine), toată ziua lucrez asupra mea să fiu un părinte conștient, să gestionez cu eleganță și empatie toate scâncetele, nemulțumirile și emoțiile membrilor familiei mele, dar când sunt obosită, nu mai găsesc putere să spun calm: „Înțeleg că vrei să mănânci roșia plimbându-te prin casă, dar faci murdărie. Mergi la masă.” Zic asta de zeci de ori pe zi. De zeci de ori o ghidez pe fiecare cu mâncarea la masă. Și atunci, nu e ușor să rămâi echilibrat când nu ai învățat asta de mic.

Dar așa cum ne antrenăm mușchii, ne putem antrena și echilibrul. Crizele se răresc, iar calmul vine în mod natural.

În fine, acea zi de 8 martie mi-a servit ca un beculeț roșu. Am realizat că se întâmplă unele lucruri care mă obosesc, mai ales acum că sunt la un termen avansat de sarcină. Spre exemplu am realizat că am obosit să o legăn pe fata mai mare. De 3 ani și 4 luni, la amiază și seara, ea se opune să se culce, iar eu o pun pe picioare și o legăn. Acum că am burtica impunătoare, e și dureros. E doar un exemplu. Am înțeles că e, totuși, obositor să pregătesc o masă de sărbătoare fiind singură cu fetele și am nevoie de ajutor. Am înțeles că trebuie să fiu mai consecventă când stabilesc unele limite. De exemplu, la WC vreau să merg singură și așa trebuie să fie. Fără excepții. Fiindcă dezordinea mă dezechilibrează, trebuie să insist să fie pus totul la loc după joaca de-a construcțiile, de-a mama. Și da, fetele să mănânce la masă, indiferent că au înhățat un măr sau o banană. Deși nu par o sursă de murdărie, copiii au căile lor de a ne demonstra contrariul. În fine, emoțiile au întotdeauna o explicație, care merită fiecare minut din atenția și analiza noastră.

În niciun caz nu trebuie să punem capacul peste oala noastră cu emoții considerate negative. E cea mai ineficientă și distrugătoare cale de a le „gestiona”. O să ne fugă „laptele” sau „borșul” într-o zi. E inevitabil. Vor da pe dinafară. Vom exploda și vom elibera emoția negativă într-un mod toxic.

De aceea, după toată povestea de sus, vin cu tehnicile mele de eliberare în mod ecologic a emoțiilor negative, de gestionare a crizelor și a lipsei de cooperare, astfel încât nimeni să nu aibă de suferit. Le aplic în fiecare zi. Și, credeți-mă, toată ziua cu asta mă ocup: gestionez emoții. Copiii mici se învârt încontinuu într-un carusel al emoțiilor (acum sunt veseli, peste o secundă – nemulțumiți sau supărați), iar părintele are nevoie de anumite tehnici ca să nu sară și el în acel carusel, altfel iese urât. Iată ce fac eu.

1. Includ profesoara de limbă română. De exemplu chiar acum, cât scriu acest articol, cea mică umple buretele cu apă și, fără să îl stoarcă, spală totul în jur. Apa a ajuns și pe podea. Ce fac eu?  Într-o română perfectă, expresivă, ca la televizor, îi spun: „Iubita, stoarce te rog buretele și oprește apa. Mulțumesc.” Asta mă ajută enorm să mă autoreglez. Când fac fetele o boroboață, ca să îmi controlez tonul vocii, îmi imaginez că sunt la școală. Nu ridic vocea. Vorbesc respectuos, clar, expresiv. E ca și cum aș modera o emisiune. Participanții spun sau fac lucruri care îmi displac, însă eu îi respect și îmi exprim dezacordul într-o formă politicoasă.
2. Nu mă grăbesc să intervin. De exemplu, aud că a căzut ceva în camera alăturată. Îmi imaginez cel mai prost scenariu. Inspir și expir. Apoi intru în cameră să văd ce s-a întâmplat de fapt. Astfel îmi reușește să îmi stăpânesc emoțiile, chiar dacă țărâna este peste tot, chiar și în pat.
3. Cer soluții de la copii. Acum 30 de minute, Emma plângea că vrea în leagănul ocupat de Mia. Plângea și plângea, mucii curgeau șiroaie. Plânsul se preschimba în scâncet, din acesta greu de digerat. Iar eu … îmi adunam gândurile, ca să scriu. Am așteptat….și am așteptat. Nimeni din cele două nu părea pregătită să renunțe la poziția adoptată. Îmi adun puterile ca să gestionez elegant situația și mă adresez Miei, care rotește ușurel degețelul de la picioruș pe podea. Nici nu se leagănă, dar nici să coboare nu vrea. Repetă una și buna: „Eu vreau în leagăn. Nu vreau să îi dau Emmei.” Și atunci, profesoara de limbă română din mine o întreabă: „De ce nu vrei să îi oferi leagănul? Ce te oprește?” Ea îmi explică…Fiindcă vreau, fiindcă nu vreau, nu știu ce. „Ce ai face tu dacă ai fi Emma și ai vrea să te dai huța, dar nu ești lăsată?” Ea răspunde că ar schimba leagănul pe hamac. Eu o întreb de ce nu se schimbă atunci acum? Mia coboară din leagăn și merge la hamac. Ce vreau eu să spun? E o idee bună să nu prea intervenim în conflictele copiilor. În loc să le indicăm cum să rezolve o situație, să îi lăsăm pe ei să o facă (atunci când în familie se face asta de la bun început și există o bună bază pentru inteligența emoțională). Dacă degradează conflictul, să cerem de la ei soluții. Ne pot surprinde foarte tare!
4. Comentez situația. Îmi imaginez că sunt comentator sportiv și povestesc tot ce văd, dar și tot ce simt eu în legătură cu situația care mă frustrează. „Draga mea, vrei să mănânci nucile la măsuța de cafea. Le-ai împrăștiat. Eu te-am rugat să mănânci doar la bucătărie, tocmai pentru că le poți împrăștia. Mă deranjează murdăria și dezordinea. Vă rog să măturați”.
5. Folosesc tehnica „după ce”. Dacă fetele nu dau curs rugăminții mele imediat (în situația de la punctul 4, dacă ele îmi spun „Nu vreau” sau „Mătură tu”, mă străduiesc să nu insist. Las lucrurile așa). Apoi, imediat ce apare ocazia, le amintesc despre gunoi. Le spun: „Vom ieși la plimbare după ce veți strânge nucile” sau „Vom citi povestea după ce veți strânge nucile”. Foloseam cumva intuitiv tehnica, iar expertul în parenting Urania Cremene m-a convins că funcționează și nu poate fi luat drept mituire/condiționare, ceea ce era foarte important pentru mine. Nu susțin sistemul pedeapsă/recompensă. Și întotdeauna mă gândesc la asta, să nu fac/să nu spun lucruri care s-ar încadra în acest sistem dăunător.

Atunci când nevoile mele de bază sunt satisfăcute, tehnicile acestea funcționează de minune. Le las aici, poate mai ajută pe cineva.