Ne-am luat o căsuță bătrânească în sat și ne apucăm să o restaurăm

Dragostea autoarei pentru sat s-a născut în copilărie. Amintirile din Vadul-Rașcov, satul de pe malul Nistrului, cu stânci și păduri, sunt încă vii. Localitatea cu uliți strâmte era pentru ea o planetă aparte. Așa cum râul a modelat malurile, satul i-a modelat, într-o mare măsură, caracterul.

Satul Vadul-Rașcov

Scoteau vitele la adăpat, prășeau via și porumbul, construiau colibe în pădure și apărau floarea-soarelui de vrăbii. Bunicul născocise un sistem ingenios, pe care nu l-au mai întâlnit nicăieri. Pe rândul de răsaduri trăgea sârme de care atârnau conserve goale. Trăgeai de sârmă, conservele zornăiau, iar vrăbiile zburau speriate. Stăteau ore întregi în căsuțele din lut, nici pe jumătate ridicate, cu firele de sârmă în mână, și așteptau vrăbiile ca să le sperie. Singurul motiv serios pentru care părăseau „postul” era o scăldătoare în Nistru.

Amintirile din copilărie sunt multe. Autoarea iubește satul din fragedă copilărie și și-a dorit dintotdeauna o căsuță la țară. Într-o zi, vor avea una și la Vadul-Rașcov. Până atunci, însă, vor să fie mai aproape de capitală, ca să poată face navetă cu ușurință, așa că s-au făcut gospodari cu o casă în satul Râșcova, raionul Criuleni (la 35 km de Chișinău și vreo 15 de Butuceni). Au cumpărat o căsuță despre care documentele spun că e din 1930, dar vecina Valentina jură că are cel mult 70 de ani. Insistă că venea să se joace pe acoperișul casei în timp ce se construia. Astăzi doamna are 74 de ani.

Cifrele, până la urmă, nu contează prea mult. Bucuria e că au găsit o căsuță bătrânească aproape de inima Codrilor. Unii specialiști consideră că sunt nebuni să vrea s-o restaureze, dar autoarea nu vrea să se gândească la un alt scenariu și abia așteaptă să vadă rezultatul. Savurează întregul proces, cu o fericire aproape zburătoare. În afară de sarcină și de nașterea copiilor, nimic din cotidian nu i s-a părut atât de interesant și de diferit.

Soțul ei a fost cuprins de ideea de a se implica la maximum, ca fiecare colțișor de casă și de curte să poarte amprenta lor. Să fie un proiect de suflet, în sensul deplin. Să lucreze ei înșiși, nu doar muncitorii. Așa că l-a rugat insistent să curețe curtea de gunoi și de liane, de copacii care nu mai dau roade bune și nu lasă razele soarelui să pătrundă în curte și în casă. Urmează să scoată și via, prea bătrână, de care nu s-a ocupat nimeni ani buni. Din 2016, cățelul Tobis păzește casa și ograda pustie.

Ieri și-au suflecat mânecile și au curățat gunoiștea din curte. Au umplut câțiva saci cu plastic și conserve, borcane pe care nu vor să le păstreze. Au un motiv în plus pentru care au vrut să facă ei curățenia: presupuneau că meșterii nu vor sorta gunoiul și că îl vor duce grămadă la gunoiștea din sat. Iar asta e inadmisibil. Dacă se mai apucă cineva să restaureze sau să reconstruiască o casă bătrânească, autoarea speră să se gândească la acest aspect și să selecteze deșeurile.

Făcând abstracție de gunoiul de lângă casă, autoarea mărturisește: această cochetă căsuță, cu verandă la intrare, a cucerit-o din prima clipă. Odată citit anunțul, a doua zi era deja la poartă, iar la telefon îi spunea proprietarului că o iau ei și că poate scoate anunțul din circulație. Le-a plăcut amplasarea, stilul arhitectural (bunicii ei aveau și ei verandă) și au simțit o energie inexplicabil de bună. S-a simțit, din prima clipă, acasă.

Simte și ceva mistic în povestea aceasta: totul a rămas neatins de la moartea bătrânului Mitea. El s-a stins la un an după soția sa. Hainele ei atârnă încă în cui, alături de ale lui, ca și cum cei doi ar fi împărțit viața până în ultima clipă.

Autoarea avea senzația că stăpânii plecaseră după poartă și urmau să se întoarcă peste cinci minute. Farfuriile de pe masa de afară, de lângă cuptor, și tigaia cu ulei de pe plită lăsau impresia că oamenii tocmai mâncaseră și plecaseră grăbiți. Prosoapele, parcă proaspăt împăturite, erau puse pe pat, gata de dus în dulap. Pantalonii, călcați cu o dungă ascuțită ca o lamă de cuțit, stăteau pe spătarul scaunului, lângă cămașa la fel de impecabil călcată. Iar rochia aștepta cuminte să fie scoasă la plimbare. Ce gust bun se simțea în casa mare: cearșafuri cu horboțică, prosoape, haine frumoase. Se îmbrăcau cu grijă. Nu a găsit nicio pată nicăieri. Nu știa cu ce spălau stofele, dar era sigur că era ceva bun, mai ales că nu aveau mașină de spălat. Nici apă la robinet nu aveau; o aduceau cu găleata de la fântâna cu cumpănă până în ultima zi și nu voiau să schimbe nimic. Feciorul încerca mereu să le aducă apa la robinet, dar toate propunerile lui erau refuzate. Trăiau simplu.

Pe măsură ce strângea obiectele din casă, autoarea se gândea la fragilitatea și efemeritatea vieții pe Pământ. Nu știm niciodată când trebuie să plecăm, iar urmele pe care le lăsăm contează enorm. Bătrânul din casa aceasta nu bănuia că nu se va mai întoarce de la Chișinău, unde mersese să-și vadă fiul și nepoții. Trupul său a fost descoperit pe o stradă din Chișinău, la capătul unor căutări de o zi sau două. Nu a luat cu el nimic din ce agonisiseră o viață întreagă. Nu strânseseră multe lucruri materiale, iar din felul în care trăiseră în ultimele zile, își dă seama că nici nu aveau nevoie de ele. Hainele pe care le păstra în Casa Mare le purta rar; prin casă și curte umbla în izmene și încălțăminte comodă.

Un frumos trofeu al bătrâneții e traiul simplu. Nu mai ai nevoie de nimic, decât de liniște. Și de un telefon… de la copii. Și-l imaginează pe bunelul Mitea, așezat pe scaunul de lemn masiv adus de fecior din Germania, formând pe hârtie numărul scris cu mâna lui sau a soției. Avea colțul lui pentru convorbiri telefonice, la masă, lângă fereastra care privește spre poartă. Autoarea recunoaște că i se umezesc ochii cât scrie.

Toată lumea pare grăbită să plece, să lase în urmă țara și familia. Nu judecă pe nimeni, doar constată, fără pic de originalitate, că satele noastre dispar treptat. Și asta în timp ce acolo se afla viața autentică. Anunțurile „Se vinde” de la aproape fiecare poartă din sat o dor. Dar bucuria o inundă când vede pe rețelele sociale tineri care se întorc la țară și cumpără sau construiesc case în localități rurale. S-au zbătut atât de mult la oraș, încât au înțeles că vor înapoi în sat, la apusuri cu lătrat de câini pe fundal, muzica ei preferată la amurg.

Inițial, cei doi voiau să se mute la țară, inspirați de grupul de pe Facebook Mutat la țară – Viața fără ceas, dar au înțeles că nu erau încă pregătiți. Autoarea îi mulțumește lui Valeriu Istrati, tânărul care i-a scăpat de la abator pe patru căluți, pe care acum îi crește în Râșcova. Traiul lui la țară l-a inspirat și pe soțul ei, care s-a aprins de ideea unei căsuțe la sat. Toată primăvara au colindat localitatea în căutarea unei case. Case bătrânești sunt multe. Autoarea recomandă vizitarea Râșcovei, indiferent dacă te gândești să te muți la țară sau doar vrei odihnă activă: drumeții prin pădure, plimbări cu bicicleta prin sat și prin Codri, scăldat în lacul din localitate, întâlniri cu cei patru căluți de pe pajiștea de la poalele pădurii.

Câteva detalii practice:

• Dacă iubiți și voi satul sau vă gândiți să vă mutați la țară, recomandăm grupul Mă mut la țară – Moldova, creat de Nata Albot.
• Deșeurile din casă și curte (plastic, sticlă, metal, hârtie, carton) se sortează și se duc la ABS Recycling. Nu se aruncă la groapa de gunoi, pentru că pricinuiesc o pagubă uriașă mediului.
• Atunci când cumpărați o casă bătrânească plină, nu aruncați mobilierul de care nu aveți nevoie. Întrebați mai întâi localnicii dacă vor să ia ceva. Scaunele, borcanele și divanul din casa lor au fost preluate de un vecin darnic, mereu gata să ajute. Ce pentru ei era deșeu, pentru el a fost o comoară.
• Păstrați ce e autentic moldovenesc, tradițional, reprezentativ pentru poporul nostru: ulcioarele din lut, covoarele moldovenești. Curios e că în casă covoarele de lână, viu colorate, stăteau agățate pe perete, iar pe podea erau întinse covoare sintetice. Familia a dus la curățătorie covoarele și țolișoarele tradiționale, sperând să le primească într-o stare bună, ca să le folosească mai departe.

Deocamdată atât, cu bine.

Apusul satului… Autoarea speră să fie martoră a apusurilor din sat, nu și a stingerii satelor din Moldova. Împreună, le putem face să renască.