Olga Lopatsky – prima fotografă din Moldova, lăsată de medici să imortalizeze nașterea

Imediat ce femeia însărcinată ajunge la termenul de 38 săptămâni, Olga Lopatsky se asigură că are bateriile de la aparatul foto încărcate. Oricând poate fi sunată să vină la maternitate. Cel mai lung travaliu „spionat” de fotografă a durat 12 ore.

Smolnițchi Anna februarie 22, 2021

0 1.650 5 minutes read

Olga s-a făcut fotografă anume cu acest scop: ca să imortalizeze nașterea. Se fac 3 ani de la prima ei peliculă cu imagini emoționante, surprinse în cel mai intim moment din viața unui cuplu. Pentru mine au fost o mare surpriză. Îmi părea greu de conceput că lucrătorii medicali din Moldova ar putea lăsa un fotograf în sala de nașteri, dar mai ales că i-ar putea permite să fotografieze fiecare pas din acest proces. Eram curioasă dacă fotografia Olgăi este supusă cenzurii și cât de multe o lasă să vadă lucrătorii medicali, dar mai ales mamele, așa cum spuneam mai sus, trăind cea mai intimă experiență din viața lor. Vedeți mai jos ce am discutat cu fotografa.

Mă surprinde că medicii te lasă în sala de nașteri, încă de la primul centimetru deschis al colului uterin până la al zecelea, deci și la expulzie, apoi după ce părinții își țin în brațe puiul, admirându-i fiecare milimetru de piele, fiecare firișor de păr. Cum îi convingi? Medicii de la noi, în mare parte, sunt foarte secretoși.

Începutul a fost greu.Medicii și asistentele medicale erau destul de sceptici, dar și uimiți de dorința mămicilor de a avea aceste momente imortalizate. Nu prea își imaginau ce aș putea arăta eu în fotografie. Totuși, doctorul privește nașterea dintr-un unghi mai științific, medical, fără mult artistism sau emoții. Deci eram prima în Moldova care a pășit în acest domeniu de fotografie, așa că primele mele fotografii trebuiau, într-un fel, aprobate de medici. Și atunci, când doctorii vedeau rezultatul final, își schimbau totalmente viziunea despre prezența fotografului la naștere. Înțelegeau că fotografia mea nu este despre actul medical sau procesul fiziologic al nașterii. Fotografia este despre dragoste, multă dragoste, despre emoții și trăiri, despre momentele unice și cele mai importante, cele mai intense clipe din viața unui cuplu. Doctorii înțelegeau cât de importante sunt aceste momente pentru familie, pentru mămică și că părinții au dreptul să le aibă imortalizate. Acum e mult mai ușor, gheața a fost spartă, așa că foarte rar medicul mai este uimit că mama vrea să vină cu un fotograf la naștere.

Din imaginile pe care le-am văzut în portofoliul tău, înțeleg că ai asistat la nașteri naturale, dar și prin cezariană, inclusiv la nașteri care au început natural, dar s-au încheiat cu cezariană. Ce crezi că influențează cel mai tare nașterea?

Contează pregătirea fizică a mamei, dar mai ales starea emoțională. Capacitatea de a te relaxa este cheia. Câteodată, vii în salonul de naștere și vezi o fetiță firavă, care tremură toată ca o vărguță și te gândești: „Cu siguranță din primele clipe va cere epidurală”. Dar ea te uimește trecând prin naștere cu atâta bărbăție, forță, curaj, fără nicio intervenție și naște ușor și frumos. Și, invers, au fost cazuri când în salon am găsit o „tigroaică” în bunul sens al cuvântului, sigură că va naște ușor, pregătită moral, după cursuri la care a învățat să respire, să diminueze durerile travaliului, dar timpul trece, trec 4-5-8 ore și bătăile inimii copilului încep să sufere…Atunci intervin medicii să o ajute. Uite din acest motiv, eu nu pot accepta să fotografiez nașterile acasă. Fiindcă sunt imprevizibile, dar și pentru că nu avem încă un cadru legislativ. Nașterile acasă nu sunt reglementate, femeile nu pot beneficia de suportul moașelor. Deci nașterile la domiciliu nu sunt interzise, femeia are dreptul să își aducă pe lume copilul acasă dacă e pregătită, dar totodată, legislația Moldovei nu le permite cadrelor medicale să presteze servicii în afara instituțiilor medicale licențiate. Cu alte cuvinte, medicul sau moașa nu au dreptul de a asista nașterea acasă. Atunci când femeia decide să nască acasă, o face totalmente cu asumarea propriei responsabilități. Suntem încă departe de practica și legislația țărilor europene, a Australiei sau SUA, unde nașterea acasă este o opțiune pentru femeile care nu se pot relaxa între pereții spitalului. Dar știm că anume confortul psihologic este cheia relaxării în naștere. Se eliberează oxitocina care deschide colul uterin și alți hormoni care care diminuează durerile. În țările menționate, nașterile acasă sunt asistate de moașe pregătite, instruite și licențiate. În acest sens, este încă mult de lucru la nivel legislativ. Și vreau să subliniez că lucrătorii noștri medicali au un nivel înalt de pregătire, sunt profesioniști.

Deci nu le-ar fi greu să se adapteze la un nou sistem, mai prietenos cu viitoarele mame și cu nou-născuții, mă gândesc eu.

Cum am spus mai sus, sunt necesare schimbări în cadrul legislativ, dar și finanțări pentru instruirea, licențierea moașelor, investiții în echipamente a cadrelor medicale care ar veni acasă…deci, este un proces foarte complex, de durată și deloc ieftin.

Să vorbim și despre a doua fațetă a monedei. Ca să ajungem și la nașterile acasă, gravidele trebuie să se informeze mai mult. Noi, deocamdată, nu o ducem foarte bine la capitolul informații pentru gravide. Este important ca unele cursuri să fie gratuite, ca să poată fi accesate și de femeile din păturile social-vulnerabile. Avem foarte puține cursuri de pregătire pentru sarcină și naștere, iar acele care există, sunt deseori incomplete. Și dacă în capitală situația cu informarea per general despre naștere este încă la un nivel acceptabil, atunci în localitățile rurale stăm slab de tot la acest capitol.

Hai să vorbim acum mai multe despre rolul tău la naștere. La ce etapă intervii, de fapt? Vii direct la maternitate? Cât timp te mai reții la spital, după naștere?

De obicei, vin la spital odată cu eroinele mele. De regulă, graviduța se pornește la instituția medicală după ce i se rup apele sau atunci când contracțiile au o frecvență din 7 în 7 minute. În mod normal, dacă nașterea decurge fără abateri majore, până la ora magică avem cca 5-6 ore. Nu mi s-a întâmplat să fiu cu parturienta de la primele contracții, deoarece acestea pot dura și câteva zile, timp în care femeia duce un mod de viață obișnuit. Până și la serviciu se poate duce (zâmbește). Dar, eu stau lângă viitoarea mamă, atât cât își dorește ea, cât va fi nevoie. Cel mai lung travaliu la care am asistat a dura 12 ore. După naștere, mă mai rețin cel mult două ore. Părinții și puiul lor au nevoie de intimitate, odihnă, fără mine.

Pe fotografă o găsiți aici: Olga Lopatsky Photography

Medicii îți dau voie să fotografiezi totul, fără cenzură? Dar viitorii părinți? Poți să fotografiezi și ieșirea propriu-zisă a copilului din vagin, de exemplu?

Din partea medicilor practic nu am interdicții. Însă bineînțeles, în procesul nașterii, fie ea naturală ori cezariană, sunt momente care pot afecta emoțional sau pur și simplu nu sunt importante ca amintire. De exemplu, în cezariană este cateterizarea vezicii urinare. Eu nu fotografiez acest moment. Chiar și placenta, care pentru mine personal e ceva incredibil de frumos, pentru unele mămici ar fi un detaliu de omis. Dar mereu convin în prelabil cu eroina mea ce și cum fotografiez, pentru ca ea să se simtă degajată, să aibă încredere în mine. Și dacă îmi cere să fotografiez momentul expulziei copilului, ieșirii lui din col, da, sigur, voi fotografia asta.

Fotografiile tale de la naștere sunt alb-negru, de ce?

Fotografia mea este despre emoții și stări. Și atunci, în viziunea mea, anume fotografia alb-negru redă aceste trăiri cu o intensitate mult mai mare, mai dramatic, mai emotiv. Când privești o poză alb-negru, citești privirile, gesturile, mâinile și ochiul tău nu se distrage pentru a analiza detalii nesemnificative: culori, pereți…

Ce simți când fotografiezi? Ce fel de emoții trăiești? Transpiri și tu lângă moașe, lângă medici? Și tu ești mamă, ai născut natural? Dacă da, atunci înțelegi perfect prin ce trec mamele în devenire.

O avalanșă de emoții și stări mă cuprinde la diferite etape ale nașterii. Suspansul începe încă din momentul în care am stabilit cu viitoarea mamă că voi fi prezentă. Având în vedere că momentul nașterii este imprevizibil și nu poți ști ziua exactă când micuțul va dori să vadă lumea, începînd cu aproximativ săptămâna a 38-a de gestație, sunt în permanentă în stare de „on-call”, adică pe fir. Pot fi oricând sunată, fie că e zi ori noapte. Practic nu mai sunt stăpâna propriului timp.

Iar când sunt alături de parturientă, intru în lumea ei, uneori mă fac invizibilă, alteori, din contră, o susțin, îi vorbesc, o încurajez. Faptul că nu îi pot lua durerea îmi dă un pic o stare de alertă, de neliniște. Dar înțeleg că eu sunt un simplu observator și că acum se produce un miracol, că femeia e stăpână pe nașterea ei. Eu îi sunt doar alături. Pe măsură ce se intensifică durerea, crește și bucuria, euforia. În curând, micuțul va fi strâns la piept!