Și când crezi că ai un trai minunat la oraș, că ești bucuros să ai la doi pași magazinul cu desertul preferat, îi vezi pe ei și dulceața din socul adunat pe câmpiile satului Căpriana, ceaiurile din plantele culese în pădurea din satul Dănceni, căluții drăgăstoși din satul Rîșcova. Te întrebi dacă nu cumva ceva lipsește din puzzle-ul tău existențial. Și te mai încearcă un gând – să răsfoiești site-urile cu anunțuri despre vânzarea caselor. Vrei să tragi un ochi la imobilele de la țară doar așa, din curiozitate. Fără obligații. Asta nimic nu înseamnă, îți spui, pentru ca după câteva luni să te vezi pe un teren din sat cu proprietarul acestuia. Și unii o pățesc! Se mută. Tot ce îi leagă pe câțiva dintre ei de oraș este locul de muncă. Pe alții – nici asta. Iar când îți închipui că nu există nimic mai tare decât mutatul la țară pentru liniște și aer curat, realizezi că totuși ar mai fi ceva – mutatul de la oraș în sat, cu proiecte bune pentru întreaga comunitate rurală. Atunci când vii cu investiții, cu locuri de muncă, activități utile pentru localnici, Universul te răsplătește. Așadar, urmează câteva povești care mi s-au părut foarte interesante și motivaționale. Rezervă-ți câteva minute pentru lectură fără grabă. Ceva îmi spune că o să îți placă la nebunie călătoria imaginară prin satele Moldovei și prin viețile oamenilor noștri.
Irina
Irina Burca, soțul ei și cei trei copii s-au mutat în satul Dănceni, raionul Ialoveni, în luna iunie. Pandemia i-a grăbit. Soțul a accelerat lucrările de construcție, pentru ca familia să aibă condiții decente de trai (vedeți pagina Cordwood Moldova pe Facebook, acolo sunt descriși câțiva pași din proces). Cu un bebeluș de 3 luni în familie, orașul nu le oferea perspective luminoase în carantină.
Soțul a trebuit să accelereze lucrările, ca să se mute cât mai repede din apartamentul lor, situat în sectorul Ciocana, la casa ecologică din satul Dănceni, raionul Ialoveni. Materia primă pentru casele Cordwood sunt lemnul, lutul și paiele.
Soții muncesc în oraș, însă locuiesc la țară, unde se bucură de liniște, bunătăți crescute chiar de ei în grădina terasată, de ceaiuri calde și de apusuri superbe (de pe colina, pe care și-au construit casa, se vede lacul). Și pe cât de futuristică, pe atât de simplă, aproape de pământ și rădăcini, natură, este casa lor.
Natalia
Natalia Matiescu este brutăreasa care îi face pe oameni dependenți de pâinea ei (da, cineva trebuie să vă spună adevărul: pâinea Iarba Noastră devine, în foarte scurt timp, o adicție fără seamăn). Crocantă, plină de viață, cu un gust bogat, pâinea Nataliei se potrivește cu orice sos, orice tip de unt, cașcaval, ulei, brânză, cu nimic. Cu nimic tot e bună, mai ales când ești flămând și te duci la brutărie. Fix ca în copilărie, ajungi acasă cu jumătate de pâine mâncată pe drum. Stați că m-am abătut. Natalia Matiescu, acum două săptămâni, își anunța urmăritorii de pe rețelele sociale despre faptul că pâinea ei nu se mai coace pe strada Dâmbului din Chișinău, ci lângă pădurea satului Căpriana, raionul Strășeni:
„Hai, că voiesc să împărtășesc cu voi prima bucurie , prima pâine coaptă în Căpriana. Mare, mare bucurie. Și mare e, mare surprinderea mea! Pâinea e mai bună, parcă e și mai frumoasă, parcă e și mai gustoasă , deci e altfel pâinea noastră. Pentru că apa din pâine e arteziană și aerul vine din preajma pădurii, și liniștea satului, și așa simt eu ca e mai bine pentru aluatul meu! Dar poate Mănăstirea Căpriana de peste gardul nostru din lemn , cu clopote și cor? Cine știe ? Totul , totul are o însemnătate , cele mai mici detalii contează pentru pâinea noastră.”
De ce credeți că s-a mutat Natalia? Ce căuta ea și nu găsea în oraș? Nu cred că e greu de ghicit. Dacă v-ați gândit la LINIȘTE, asta e! Natalia spune că are nevoie de liniște ca să își audă gândurile și bătăile inimii, ori anume inima e creatoarea a tot ce trăim, simțim, vedem și facem noi frumos. Atunci când nu știi ce să mai faci, încotro să o apuci, până și medicii îți recomandă – ascultă-ți inima. Asta a și făcut brutăreasa „Iarba noastră”. S-a mutat acolo unde este muuultă iarbă, plante pentru ceai felurite, pădure, aer curat și simplitate. Dacă e să o întrebi pe Natalia ce contează pentru ea foarte mult, care e valoarea de care se ține cu toți dinții, ea o să vă spună – SIMPLITATEA. Pe cât e de deschisă Natalia pentru lume, pe atât de rezervată este lumea din interiorul ei. Are acolo un univers din care se coace pâinea și viața, iar în ecoul pădurii se aude cel mai bine ceea ce îi șoptesc maiaua și grânele.
Ecaterina
Munca Ecaterinei Panteleeva la o companie IT a fost cea mai calculată decizie din viața ei. Știa că nu o să o lase fără bani pentru existență, însă inima are socotelile ei. Nici nu a observat când a început să își saboteze lucrul în domeniul tehnologiilor informaționale.
„Când eram în culmea sabotării meseriei mele în sfera IT, am mers la cursurile de alpinism. M-am alăturat expedițiilor în munți. Probabil nu mai trebuie să spun că imediat am uitat de IT, iar în ultimii trei ani m-am dedicat în exclusivitate proiectelor OUTDOOR. Noi organizăm antrenamente corporate în „condiții de câmp”, călătorii complexe, dezvoltăm alpinismul și escaladarea în Moldova, construim panouri de escaladare, la care se adaugă o mulțime de alte activități”, povestește Ecaterina.
Între timp, a născut un fiu și … s-a ales cu o moștenire neobișnuită, pe lângă satul Ivancea. Știți filmul despre moștenirea unui elefant? Apoi iată Ecaterina este în situația lui Tom Hanks. Nu prea știe ce să facă ea cu averea primită de la tată – și el un alpinist înrăit, stins din viață patru ani în urmă.
„Era un tată foarte fain. Inginer constructor și alpinist, visa să aibă la bătrânețe o fermă și să experimenteze acolo creșterea diferitor culturi. Mai voia un beci, tufe inovative de coacăză și încă ceva…Fiind ocupată cu viața mea care se derula la viteză maximă, nu prea reușeam să îl ascult. Nu a ajuns la bătrânețe, cu mare regret, însă a reușit să facă pe bucata lui de pământ câteva experimente agricole: de 10 ori a schimbat destinația teritoriului, încă de multe alte ori a cumpărat sere uriașe care așa și nu i-au servit la nimic. Într-un final, mie mi-au revenit 5 ha de pământ, iar acolo am: o bucățică de pădure, 100 de aluni proaspăt sădiți (din ei, 80 s-au prins), un tractor nou roșu, o adâncitură de iaz plin de buruieni, copaci și tufe uriașe decorative plantate cândva cu scopul de a fi vândute, însă deoarece nimeni nu s-a ocupat de ele, au crescut mari și nu le mai scoți de acolo. Am mai moștenit o grămadă de agregate agricole în stare tehnică proastă, un transformator electric ce necesita mentenanță de 1200 lei lunar, un paznic, rațe mute, stupi cu albine și alte mărunțișuri…”
„Și eu nu m-am descurcat”, continuă ea.
„După plan, eu trebuia să transform visul tatei într-o gospodărie înfloritoare, așa cum se întâmplă în filme. în realitate, prinsă între o suferință personală și complicații birocratice, încurcături legate de moștenire, muncă, maternitate și viață în general, mi-a reușit un singur lucru – să pregătesc actele, sper eu, corect. Nu a fost deloc simplu. Mi-am dat seama, nu din prima, că pot „îngheța” proiectul cu acel transformator care cerea plată lunară și mi-am pus speranța că paznicul cu adevărat își dorește să trăiască „în câmp”, că va avea grijă în continuare de alune și de teren. Și undeva pe aici, eu m-am deconectat. Doi ani deloc nu mă puteam gândi la asta. Îi sunt recunoscătoare mamei care nu m-a grăbit cu deciziile în acești ani și s-a încrezut intuiției mele, senzațiilor mele lăuntrice. Anul trecut, Valeriu Istrati din satul Rîșcova, „vecinul meu de pădure”, m-a chemat pe câmpul meu ca să îmi arate că e perfect ca pajiște pentru caii lui. Atunci am simțit că mă pot gândi la acest spațiu cu inspirație. Eu iubesc natura, activitățile mele sunt legate de asta. Energia locului vorbește despre faptul că e creat pentru magie, doar că acum nu simt „gospodăria rurală”. Am crescut la oraș, buneii mei au locuit în apartamente, de aceea cunosc viața de la sat mai mult ca turistă și oaspete. Eu și acum locuiesc la etajul treisprezece. Nici antreprenoare nu sunt ca să mă pot uita la bogăția mea cu alți ochi. În același timp, simt cu toată inima că mi-a revenit o avere care nu are echivalent material. Nematerial, știu sigur, este ceva foarte important. Astăzi vreau să găsesc un specialist în creșterea alunilor, să obțin o consultație, să îmi spună care este starea alunilor și care sunt perspectivele”, încheie Ecaterina.
Valeriu
Valeriu Istrati este originar din Chișinău, unde a și fost crescut. Cele mai calde amintiri legate de copilărie s-au născut în satul bunicilor. Un estet cum rar găsești, atent la cele mai mici detalii, Valeriu nu a putut rămâne rece la arhitectura satului moldovenesc.
Îl pasionează stilul tradițional și militează pentru conservarea acestuia. De aceea, în anul în care s-a mutat în satul Rîșcova cu cei patru căluți pe care i-a salvat de abator, și-a luat și o căsuță bătrânească în sat, pe care intenționează să o restaureze. E atât de conectat cu natura, încât vrea și o cadă din lut în căsuță. Dar asta e o altă poveste. Acum o să vă mai spun că e nebun după plante, face ceaiuri extraordinare, iar arta culesului de ierburi, apoi ritualurile de servire a ceaiului le-a învățat de la mama – angajată la Grădina Botanică. Când era mic, tatăl său îl plimba prin păduri și îl învăța denumirile copacilor, atenție, în variantă latină! S-au lipit bine, căci și astăzi vorbește despre plantele după numele ce le-a fost pus la botez încă în antichitate.
Valeriu este ghid montan și model (combinație interesantă de meserii), iar după adopția cailor s-a făcut și instructor de echitație. Deocamdată își aplică toate cunoștințele la disciplinarea propriilor cai și trebuie să vă spun că echitația cu blândețe, fără bici, strigăte sau pedepse dă roade uimitoare. Cei patru căluți, altădată cu frică de om, astăzi văd un prieten în creatura pe două picioare. Oricine îi poate aborda fără frică, poate interacționa cu ei, îi poate mângâia, mai ales că lor anume atingerile și tandrețurile le plac foarte mult. Dovadă că omul poate prieteni cu un cal este și Odiseea celor patru cai – o expediție în care a pornit Valeriu cu Wise, Agnes, Yuki și Casper, ca să găsească pajiștea ideală, dar și ca să promoveze blândețea față de animale. Sătenii se uit ca la un nebun la Valeriu, atunci când făcea antrenamente pe pajiște cu Yuki, pe care îl voia la cârma căruței construită împreună cu verișorul și prietenul său. Alerga după el cu hățurile ca să îi recâștige încrederea, ca să îi spună ceva ce nu știa că e posibil: hățurile nu fac rău. Căruța nu înseamnă doar muncă grea, istovitoare, dar și o experiență inedită alături de stăpân, așa cum este expediția lor prin Moldova. Așa se face că acest cal avea o traumă din cauza experiențelor anterioare, când era biciuit fără milă și înhămat pentru a lucra fără odihnă.
Valeriu i-a demonstrat că poate fi altfel. După aproape o săptămână de cărat hățuri după el, de alergat împreună, spre mirarea sătenilor, calul a acceptat cu bucurie să îi fie camarad de expediție. În plus, cu ajutorul lui Valeriu a vindecat o rană veche, care încă sângera. Toate astea, amintesc, fără bici. Doar cu blândețe și dragoste, cu valoroase cunoștințe despre psihologia calului.
Vasile
Timp de zece ani, Vasile Niculița adormea cu gândul la sătucul lui roz din raionul Hâncești. Când închidea ochii, vedea colinele și codrii unde a copilărit. Îi era dor de satul natal – Drăgușeni, de care a fugit tocmai în Italia. Acasă, în acea perioadă, îi era greu. Piatra de pe suflet a fost aruncată tocmai în orașul de artă Modena, pe peninsula italiană. Așa se face că dorul nu are frontiere, l-a ajuns și i-a înlănțuit inima. Îi era dor de familie, de casă, de mirosul de toamnă, de foșnetul pădurilor. În ultimii doi ani petrecuți în Italia, unde avea un loc de muncă bine plătit la o fabrică de tâmplărie, fiind responsabil de producere, visul de a reveni acasă nu îi mai dădea pace.
Îl chinuia însă o întrebare: „Și ce fac, dacă vin ACASĂ?”
Probabil pentru că e băiat de la țară, ideile lui se roteau în jurul agriculturii. A făcut Universitatea Constantin Stere, iar profesorul Leonid Voloșciuc i-a cultivat pasiunea față de permacultură – agricultură ecologică. Vasile Niculița are 5 ha de pământ în satul de baștină, pe care crește nuci, legume și verdețuri. Din dorința de a crește produse ecologice, a experimentat cu maceratul de urzică, maceratul de brusture, esența de oțet cu apă pentru a combate dăunătorii la varză. Acum folosește produse ecologice de la Institutul de Protecţie Biologică a Plantelor. Ca să alunge dăunătorii, dar și ca tot ce cultivă să aibă putere, folosește principiul rotației. În primul an, pe un teren crește cartoful, deoarece are nevoie de mai mulți nutrienți.
După acesta urmează ceapa sau usturoiul în calitate de cultură succesivă, apoi sunt cultivate roșiile, ardeiul, varza. Pe același teren, la sfârșit, cultivă dovleceii și bostanii, deoarece au un sistem radicular ce pătrunde mai adânc în sol. Principiul este ca aceste culturi să fie din diferite familii botanice, să nu aibă boli și dăunători comuni greu de combătut și să extragă diferiți nutrienți din sol, pentru a nu-l epuiza. Vasile livrează coșuri săptămânale cu legume și verdețuri. Eu mă regăsesc printre gospodinele care primește în fiecare zi de vineri un colet cu vitamine din satul Drăgușeni. Fiecare legumă este într-o stare ideală. Mică, dar voinică. Ieri, de exemplu, am avut o zi pentru degustare. Am primit patru feluri de cartofi.
Favoritul meu este cel alb, pentru că fierbe repede. Serios, 10 minute și am masa pregătită, ceea ce este o salvare când ai copii mici. Soțul meu îmi zicea într-una din zile: „Tu l-ai văzut pe Vasile cum mânuiește legumele? Cu câtă grijă mută sacoșele dintr-o parte în alta? Cum le aranjează? Atât de delicat, se vede că omul e pasionat de ceea ce face.”
Dumitru
Dumitru și soția Ecaterina s-au mutat de la Chișinău în satul Rîșcova acum 10 ani, într-o casă bătrânească avariată. Ziua, pe timp de iarnă, înăuntru erau doar 12 grade Celsius. Ecaterina era însărcinată atunci, iar astăzi o ia frigul când își amintește cât de complicat a fost începutul. Dumitru a reparat casa singur, cu mâinile proprii. Cât durau lucrările, a realizat că gunoiul ajunge în locuri greșite, mai precis, direct în natură. Atunci i-a venit ideea să implementeze sortarea deșeurilor în sat. Uimitor, nu-i așa? Eu personal, când am ajuns în satul Rîșcova și am văzut tomberoanele pentru plastic, sticlă/metal și gunoiul amestecat, m-am gândit că în localitate există o comunitate specială. Nu am dat greș.
Șapte ani de zile cuplul, mai târziu și cei doi copii au lor, au locuit în sat. A început însă școala, de aceea familia a revenit la Chișinău. Parțial. Ecaterina are nevoie de oraș ca să își implementeze proiectele. Este fondatoarea asociației „Mamă fericită”, care luptă pentru drepturile gravidelor, promovează nașterea cu blândețe și concepția conștientă a copiilor. Ecaterina a amenajat camera roz în Maternitatea nr. 2 din Chișinău, pentru ca femeile însărcinate să aibă senzația că sunt acasă, ceea ce ajută foarte mult la naștere ușoară. A încercat să dezvolte proiecte și în sat, dar acum 10 ani, se pare, era prea devreme pentru nașterea și educația cu blândețe a copiilor, pentru purtarea lor în sling-uri. Ecaterina arăta ca un extraterestru. De altfel, nici soțul ei nu arăta tocmai ca un pământean. Tinerii erau vegetarieni, practicau Yoga, meditația și alte (pe atunci) ciudățenii. Dar ce se mai întâmplă astăzi? Dumitru, de meserie designer web, vine foarte des la Rîșcova. Nu există un oficiu mai bun în această lume decât mansarda casei din lemn construită lângă cea veche, din lut. Apropo, Dumitru Mikitenko este constructor de vocație. Se pricepe la case, materiale de construcție, case ecologice. El ne-a sfătuit să construim o casă din stuf, tencuită cu lut, ca să câștigăm eficiență energetică și rezistență. Am cercetat subiectul și îi dăm dreptate, dar despre asta voi vorbi într-un alt articol. Acum voi mai menționa doar că familia Mikitenko nu a simțit deloc această pandemie cât a stat în sat. Din martie până în septembrie Rîșcova i-a răsfățat cu liniște, priveliști încântătoare și mâncare bună.
Și aș mai avea multe de povestit, dar mă tem că voi lungi istoria până la o carte. Dacă ați ajuns cu lectura până aici, vă sunt recunoscătoare.
Apoi, dacă aveți istorii interesante despre cum v-ați mutat de la oraș la sat, lăsați-mi vă rog un mesaj pe Facebook. Mă găsiți cu numele Anna Smolnițchi.
Îmi doresc din toată inima să reînviem spiritul satului moldovenesc, să îl reanimăm împreună. Visez la ziua în care țăranii nu vor mai supraviețui în sate, ci vor trăi, cu inima plină, în abundență. Avem pământuri roditoare și mâini dibace, deci tot ce ne trebuie ca să trăim și noi bine. Fugim în țări străine, când raiul poate fi chiar aici, acasă. Nu ne putem bizui pe autorități, nu are sens să așteptăm să ne facă alții viața bună. Așa cum țăranii se adunau la clacă pentru a construi case, numai împreună putem clădi comunitatea în care să ne placă să trăim. Ne mai trebuie o inimă neînfricată. Într-un interviu, Anatol Botnaru de la Eco Resort Butuceni îmi spunea un lucru sclipitor. Oamenii noștri nu pot trăi bine pentru că le este frică să vândă, să iasă la poartă cu ceea ce cresc.
Satele sunt viitorul nostru, nicidecum orașul. Rural Retreat, Rural Detox sunt noțiuni la modă, care pot deveni realitate chiar aici, în Moldova. Am o prietenă în Germania care evadează foarte des cu familia la o casă dintr-un sătuc german, în inima munților. Pentru ce? Pentru liniște, ca să nu facă nimic. Dacă ar înflori, din nou, satele, am avea și noi spațiul pentru odihnă ideal chiar și pentru cel mai pretențios turist. Pentru asta, nu e suficient să fim muncitori. Ar ajuta să fim și iubitori de tradiții. Să ne gândim ce construim într-un sat moldovenesc, dacă se pupă termopanul cu gardul din lemn sau dacă ardezia e mai potrivită decât țigla. Iar asta, iarăși, e o altă poveste. Va urma …
