Părinții bagă mai mare spaimă în copiii lor decât medicii

„Amuș te las cu tanti singur și o să îți facă ea totul. De două ori ai dat analizele și o să mai dai. De câte ori o să trebuiască. Am plătit o grămadă de bani pe analizele astea și tu nu vrei să mergi. Parcă ești mititel. Ce-i cu tine?” (copilul are în jur de 7 ani)

„Ia uite la bebelușul ăsta. Nu plânge. Da tu plângi. Ia uite la băiețelul cela. Nu plânge. Da tu plângi.”

Amenințări peste amenințări. Comparații. Șantaj. Manipulări. 

Părinții sunt gata să facă orice ca să obțină ceea ce vor mai ales la ușa cabinetului medical. Încearcă să creeze aparențe că vor să își liniștească micii copii, dar de fapt ei fac totul ca să încheie treaba mai repede și să iasă de acolo. Și nu contează ce simte copilul. 

„Nu te doare. Ai văzut? Nu te-a durut”, spune bunica, fără să îi lase cea mai mică ferăstruică pentru o intervenție copilului. Ea a hotărât pentru el, deși nu ei i s-a înfipt acul (nu ea este în acel corp de băiețel) că nu doare și gata. Așa că tsss, treci în cabinet și fă ceea ce ai de făcut.

Copiii plâng terifiați, neputincioși.

Am urmărit toate aceste situații la un laborator medical, unde ne așteptam și noi rândul cu Luca, bebelușul nostru de 10 luni. A înhățat un virus, cu semne de varicelă. A făcut și mai face febră. Aveam nevoie de analize la sânge.

Observațiile mele de mamă cu stagiu de aproape 5 ani arată că acei copii care sunt pregătiți de orice intervenție medicală, fără minciuni, șantaj și manipulări, sunt mai cooperanți și nu plâng la fel de mult ca cei ce sunt torturați de părinții lor. Iată ce propun să facem când mergem cu ai noștri copii la medic, indiferent de vârsta celui mic. Până și cu nou-născuții ajută să comunicăm așa cum vorbim noi cu un adult. Clar. Sincer. Direct.

1. În primul rând, noi, părinții, trebuie să ne menținem calmul. Astfel vom evita agitarea copilului. El are nevoie de sprijinul nostru, nu de panică.
2. Înainte să ieșim din casă, apoi la cabinet, îi povestim copilului ce urmează. Descriem activitatea medicului, că e pediatru, îi ajută pe copii să se însănătoșească.
3. Spunem adevărul despre intervențiile mai puțin plăcute. 

„Luca, va fi neplăcut. Un ac îți va înțepa degețelul. Vei simți o pișcătură. Apoi o presiune, când doctorul va trage sângele.”

2. Îi explicăm motivul pentru care facem asta.

„Avem nevoie de această procedură ca să știm ce ai pățit și cum putem să te ajutăm.”

3. Îi spunem că medicul ar putea cere să îi asculte inimioara, plămânii, deci va trebui să ridice tricoul și că este în siguranță să facă asta, căci tu, părintele, ești lângă el.

4. Cât așteptați să intrați, întrebați-l pe copil ce simte, lăsați-l să își exteriorizeze emoțiile. Ascultați cu răbdare, oferiți o mângâiere. Propuneți-i să îl țineți de mână.

5. În timpul procedurii medicale ajută să îl țineți în brațe sau să fiți lângă el, să îl țineți de mână.

6. Dacă cel mic plânge, validați-i emoția. Nu încercați să inhibați plânsul. Plânsul e bun, sănătos. Spuneți-i că înțelegeți ce simte, că nu e plăcut. Mulțumiți-i că a cooperat, felicitați-l pentru curaj. Apoi pur și simplu fiți lângă el, cât își descarcă emoția.

Încrederea se clădește din mici momente, asemănătoare cu acestea. Imaginați-vă că pe părinți și pe copii îi leagă o sfoară. Este încrederea. În fiecare situație când părintele minte, se rupe o ață, încrederea slăbește. Cum să îl mai crezi pe părinte dacă el a zis că nu o să doară la medic, pe când în realitate a durut? Copilul se naște cu încredere deplină în părinți, așa e programat de mama natură. Când își scanează mama, la naștere, cu acea „privire a înțeleptului”, i se încrede total, fără rezerve, având convingerea inconștientă că acest om va avea grijă de el.

Comportamentul agresiv, amenințările, deformarea realității, șantajul, manipulările, minciunile, promisiunile false slăbesc încrederea lor în noi.

Fii un părinte curajos! Fii sincer cu al tău copil!