Coborâm din mașină, inspirăm adânc aerul de mare, ne apropiem de porțile uriașe din lemn pe care citim „Casa Veche. Pensiune turistică”, tragem de mâner și intrăm cu pași mărunți, timizi, în curte.
„O, hamac!”, exclamă Emma!
„O, geamuri și uși albastre”, șoptesc eu, în timp ce „dezbrac cu privirea” fiecare colțișor de casă, îmi desenez cum ar putea arăta în interior. Ochii mei aleargă nestingherit peste fiecare linie din fațada casei albe, în care urma să petrecem o noapte.
Cu o vârstă de peste 100 de ani și cu o istorie răscolitoare, casa veche te cucerește de la prima vedere. Pereții din lut, acoperișul din stuf, ușile și ferestrele albastre, podul în care întrezărim două biciclete, beciul adânc din piatră au împăcat spiritul gospodăresc, pentru care e slăvită Moldova, cu farmecul caselor mediterane pentru care sunt iubite Grecia sau Spania.
Cu ochii încă fugind după casa veche, înaintăm spre terasa de vară în care gazda noastră, Tatiana Arama, netezește câteva colțuri de canapea si fețe de masă. Aranjează ceva ce numai dânsa observă. Devine clar, totul trebuie să arate perfect. Amenajată cu bun gust, terasa te „aruncă” imaginar într-o sufragerie din Italia. Muzica instrumentală bună, pe fundal, îi ademenește pe musafiri să servească șampania răcită de gazde, după care să se cufunde în pernele moi ale canapelelor. Aici începe vacanța.
Gustările de bun venit sunt la fel de calde ca vocea și inima Tatianei Aramă.
„Bună ziua, bine ați venit”, pășește spre noi doamna și ne invită să ne arate camera în care vom dormi.
„Ah, ce frumos!”. Nimic mai original nu am putut vocifera având în față un design extrem de cochet, o cameră care te invită la relaxare. Toate gândurile și grijile au rămas după ușa albastră. Oaspeții mai tari de fire, care se țin cu dinții de telefoane, serviciu și alte nebunii, mai au la dispoziție și obloane din lemn la geam. Odată închise, în încăpere se așterne liniștea.
Nouă însă, nici prin gând să ne treacă să le închidem. Am lăsat geamurile deschise ca să avem trilul păsărilor la volum maxim. Draperiile care se legănau în boarea de vânt, întețeau senzația că suntem pe malul mării, cu o briză pe care o vrei „pe repeat”, atât de cald ne-a fost afară. În interiorul casei – o altă lume, paralelă cu toată canicula de afară. În cele două zile, cât am stat la pensiune, nu am mai pornit aparatul de aer condiționat. Deși erau 30 de grade afară, în casă simțeam răcoare plăcută.
Așa cum vedem prin videoclipurile și filmele americane, am sărit pe pat ca să plonjăm în saltea. Eu, Emma, Mia. Tata era gata să rămână acolo, fără prânz. Salteaua e moale, plapumele și pernele – pufoase, toate de un alb imaculat. Unde-i telefonul? Tresar din vis. Să fac fotografii cât e totul încă practic neatins de noi!
Unu, doi, trei…să curgă fotografiile! V-am mai spus că ador spiritul acestei case? Podeaua e din lemn, originală. Știți și voi lemnul acela gros din casele bătrânești tradiționale moldovenești? Apoi, aici l-am găsit, doar că în versiune stilizată. Gazdele l-au păstrat și l-au șlefuit. Rustică, de un alb-gri, podeaua îi conferă locuinței eleganță și spațiu. Odaia pare imensă, aerată. Fetițele noastre s-au distrat, s-au jucat de-a prinselea.
Te cufunzi în istoria traiului moldovenesc, țintind ochii spre lumină. Firele electrice lăsate la vedere, urmând linia tavanului cu grinzi (ador grinzile în case!!!), mi-au amintit de casa buneilor. Tot așa, erau lăsate în afară. Într-un mod original, gazdele le-au acoperit cu stuf și le-au vopsit. Soba e păstrată, stilizată, vopsită în alb. În fine, asemenea detalii nu trebuie să vă povestesc. Vă las să le descoperiți voi și să le admirați. Casa Veche e un cufăr cu multe comori de descoperit.
Soțul gazdei, Zahar Arama, întreținea o conversație lângă cireșul copt cu un cuplu. La un moment dat, ne pomenim cu toții pe terasa ce are acoperiș din oale vechi, semnate de olari europeni, despre care aflu că au fost adunate cu mare greu de la diferiți gospodari din Moldova. Fericire pentru soții Arama, oamenii vindeau oalele la preț de nimic. Renunțau la ele în favoarea unor materiale noi. La o farfurie de plăcințele ce se topesc în gură și de sarmale învârtite din viță-de-vie ajungi să vorbești cu soții Arama despre toate. Discuțiile sunt diverse -rafinate și simple, serioase și amuzante. Poți discuta la nesfârșit cu ei, de parcă îi cunoști de-o viață, despre cele mai dezvoltate țări ale lumii, despre educația copiilor (domnul Zahar este director de liceu, iar doamna Tatiana – fostă profesoară de limba rusă. Ambii au lucrat ani buni pe vase de croazieră, pot număra pe degete țările ce nu au fost vizitate de ei). Am vorbit despre sistemul medical, psihologie, în fine, despre viață.
Cu mult entuziasm te vor invita să mănânci cireșe din pomii lor, să te joci cu Neira – un câine lup blând sau cu drăgălașii cățeluși din curtea casei în care stau ei.
Tot ce s-a copt e pentru tine – căpșuni, coacăză, cireșe, vișine. În ograda pensiunii Casei Vechi crește un prăsad poate la fel de bătrân ca această casă. În timp ce te vei legăna în hamac, vei urmări coloniile de furnici alergând după hrană prin ridurile tulpinii groase, sucită probabil de vreme și nevoi. Odată știută istoria casei îți vei imagina, la un moment dat, cum sunt ridicați gospodarii, urcați în camion și exilați în Siberia. Pentru ce? Pentru că erau oameni harnici, care au îndrăznit să își facă un beci bun, o fântână la poartă, o casă mare și să crească animale. Și dacă simți că te tulbură prea mult imaginea, privești spre terasa casei construită din prin anii 60, îi vezi pe oaspeți vorbind și glumind, mâncând piersicele dulci proaspăt coapte și culese din pom, înțelegi că totul e bine, că viața e frumoasă, că ești un norocos să ai aceste momente de „il dolce di far niente” (pierde-vară). Copiii sunt undeva la bucătărie sau în grădină cu doamna Tatiana. O asistă la toate. Cum s-au lipit de ea, așa și nu s-au mai dezlipit. Atât de dulci erau fetele când stăteau pe scăunel și îi cântau ceva, în timp ce frumoasa doamnă trebăluia la bucătărie. Vă zic eu, pare că ne cunoaștem de o viață!
Și când corpul îți șoptește „Ajunge să mănânci și să stai tolănit, fă ceva”, urci pe bicicletă și mergi să explorezi satul, apoi te îndrepți pe lângă lacul îmbrățișat de stuf, apoi prin pădure, spre malul Nistrului. E bine să ai la tine un buletin de identitate, căci zona e patrulată de grăniceri (totuși suntem la frontieră cu Ucraina). Gazdele o să vă explice mai multe. Pe lângă buletin, în buzunar să arunci și un spray anti țânțari. Nu de alta, dar nu o să te lase în pace și te vor „pupa” din cap până în picioare. Odată ieșit din „junglă”, de pe traseul păzit de copaci vechi, plopi înalți, liane ce formează un tunel pe o porțiune de drum, te vei trezi într-o altă lume. Vei pedala pe marginea unui „canion” cu tufișuri, câmpuri cu tot felul de culturi cultivate de localnici, apoi cu lacul pe care l-ai lăsat în urmă când te-ai cufundat în pădure. Aici țânțarii nu mai deranjează. Pădurea care te va acompania în drumul tău spre ieșire, te va răcori până la sfârșitul cărării.
Plăcut obosit, rumenit de soare, vei zâmbi bucuros când te vei gândi că la pensiune doamna Tatiana te așteaptă să îți potolească foamea cu supă delicioasă, legume coapte și alte bunătăți. Dacă servești vin, domnul Zahar o să te înmoaie cu licorile și cu vorbele sale bune.
Moleșit de plăcere și oboseală, o să îți amintești seara târziu de patul și perna moale. Vei realiza că ziua a fost prea scurtă și că nu prea vrei să pleci a doua zi acasă, te gândești să extinzi șederea, dar din imaginea ta idilică despre o nouă zi la pensiune te trezește agenda ta cu treburi. Amâni ideea, cauți imaginar prin calendar un nou weekend potrivit pentru întâlnirea cu soții Arama și pensiunea Casa Veche. Îți fixezi un sejur, mai stai la povești pe terasa cu aer italian și te duci la culcare împlinit. Adormi buștean.
„Doamne, îți muțumesc, ce zi, ce zi….”, cazi în somn profund înainte să îți exprimi până la capăt recunoștința pentru oamenii buni pe care îi are acest petec de pământ – Moldova.
