Pensiunea Casa Veche din satul Palanca: un cuib paradiziac pe malul Nistrului, cu aer de mare

Familia coboară din mașină, inspiră adânc aerul de mare și se apropie de porțile uriașe din lemn, pe care scrie „Casa Veche. Pensiune turistică”. Trage de mâner și pășește cu pași mărunți în curte.

„O, hamac!”, exclamă Emma.

„O, geamuri și uși albastre”, șoptește autoarea, în timp ce își imaginează cum arată interiorul. Privirea îi alunecă peste fiecare linie a fațadei albe, acolo unde urmau să petreacă o noapte.

Casa are peste 100 de ani și o istorie zbuciumată, iar de la prima vedere te cucerește. Pereții din lut, acoperișul de stuf, ușile și ferestrele albastre, podul în care se zăresc două biciclete și beciul adânc, săpat în piatră, adună spiritul gospodăresc pentru care Moldova e slăvită, cu farmecul caselor mediteraneene pe care le iubesc Grecia sau Spania.

Cu privirea încă în urma casei, familia pășește spre terasa de vară, unde gazda, Tatiana Arama, netezește colțurile canapelei și fețele de masă. Aranjează ceva ce doar ea observă. Totul trebuie să arate perfect. Amenajată cu gust, terasa te transpune imaginar într-o sufragerie din Italia. Muzica instrumentală de fundal îi ademenește pe oaspeți să guste șampania răcită de gazde și să se cufunde în perne moi. Aici începe vacanța.

Primirea începe cu gustări calde, la fel de sincere ca glasul și sufletul Tatianei Arama.

„Bună ziua, bine ați venit!”, le spune gazda și îi invită să vadă camera în care vor dormi.

„Ah, ce frumos!” Nu găsesc altă exclamație mai potrivită în fața designului atât de cochet, a unei camere care invită la relaxare. Gândurile și grijile rămân după ușa albastră. Oaspeții mai înrăiți, care se agață de telefoane, de serviciu și de alte nebunii, au la dispoziție și obloane din lemn la geam. Odată închise, în încăpere se așterne liniștea.

Familia însă nici nu se gândește să le închidă. Lasă geamurile deschise, ca să aibă triluri de păsări la volum maxim. Draperiile legănate de boarea vântului dau senzația că ești pe malul mării, cu o briză pe care ai vrea s-o asculți la nesfârșit, atât de cald era afară. În interiorul casei e o altă lume, paralelă cu canicula de afară. În cele două zile petrecute la pensiune nu au pornit aparatul de aer condiționat. Deși afară erau 30 de grade, în casă era o răcoare plăcută.

Ca în filmele americane, toți au sărit pe pat ca să se cufunde în saltea: autoarea, Emma, Mia. Tata era gata să rămână acolo, fără prânz. Salteaua e moale, plapumele și pernele sunt pufoase, impecabil albe. Unde e telefonul? Tresare din visare. Trebuie să facă fotografii cât totul e încă neatins!

Unu, doi, trei… și curg fotografiile! Autoarea recunoaște că adoră spiritul casei. Podeaua din lemn e originală. Cunoașteți lemnul masiv din casele vechi moldovenești? Aici l-au găsit, doar în versiune stilizată. Gazdele l-au păstrat și l-au șlefuit. Rustică, de un alb-gri, podeaua dă locuinței eleganță și spațiu. Camera pare imensă, aerisită. Fetițele s-au distrat, jucându-se de-a prinselea.

Te cufunzi în istoria vieții moldovenești, cu privirea spre lumină. Firele electrice lăsate la vedere, urmând linia tavanului cu grinzi (autoarea adoră grinzile în case!), o duc cu gândul la casa bunicilor, unde și ele erau lăsate în afară. Într-un mod original, gazdele le-au acoperit cu stuf și le-au vopsit. Soba e păstrată, stilizată, vopsită în alb. Asemenea detalii nu trebuie povestite; le lăsăm să fie descoperite și admirate. Casa Veche ascunde în ea o mulțime de comori.

Soții Arama

Soțul gazdei, Zahar Arama, poartă o conversație lângă cireșul copt, cu un cuplu de oaspeți. Deodată, toți se regăsesc pe terasa acoperită cu oale vechi, semnate de olari europeni, adunate cu greu din diverse gospodării din Moldova. Norocul familiei Arama a fost că oamenii vindeau oalele pe nimic, renunțând la ele pentru materiale noi. Lângă o farfurie cu plăcințele care se topesc în gură și sarmale învârtite din frunze de viță, îți dai seama că poți vorbi cu gazdele despre orice. Discuțiile sunt variate, rafinate și simple, serioase și amuzante. Poți conversa la nesfârșit cu ei, ca și cum v-ați cunoaște de ani buni, despre statele cele mai avansate sau despre educația copiilor. Domnul Zahar e director de liceu, iar doamna Tatiana, fostă profesoară de limba rusă, a navigat ani de zile pe vase de croazieră, împreună cu soțul ei, și poate număra pe degete țările pe care nu le-au văzut. Au atins subiecte precum sistemul medical sau psihologia, dar și viața, în general.

Cu entuziasm, gazdele te invită să mănânci cireșe din pomii lor, să te joci cu Neira, un câine-lup blând, sau cu cățelușii drăgălași din curte.

Tot ce s-a copt e al tău: căpșuni, coacăze, cireșe, vișine. În ograda Casei Vechi crește un prun poate la fel de bătrân ca și casa. În timp ce te legeni în hamac, poți urmări coloniile de furnici care aleargă după hrană pe crăpăturile tulpinii groase, răsucite, probabil, de vreme și de nevoi. Odată aflată istoria casei, îți imaginezi cu tristețe cum au fost ridicați gospodarii, urcați în camioane și exilați în Siberia. De ce? Pentru că erau oameni harnici, care îndrăzniseră să-și facă un beci bun, o fântână la poartă, o casă mare și să crească animale. Dacă imaginea te tulbură prea mult, privești spre terasa construită în anii ‘60: oaspeții vorbesc și glumesc, mănâncă piersici dulci, culese proaspăt din pom, și înțelegi că totul e bine, că viața e frumoasă și că ai norocul să trăiești astfel de clipe de „il dolce far niente” (pierde-vară). Copiii sunt la bucătărie sau în grădină, cu doamna Tatiana, care le supraveghează totul. Au prins drag de ea imediat și nu s-au mai desprins. Erau atât de dulci fetele, așezate pe scăunel, și îi cântau ceva, în timp ce doamna trebăluia prin bucătărie. Ce să spun, parcă se cunosc de o viață!

Când corpul șoptește „Ajunge cu mâncatul și cu tolănitul, fă ceva!”, urci pe bicicletă și explorezi satul, apoi treci pe lângă lacul îmbrățișat de stuf, prin pădure, spre malul Nistrului. E bine să ai la tine buletinul de identitate, pentru că zona e patrulată de grăniceri, fiindcă suntem la frontieră cu Ucraina. Gazdele vă vor explica mai multe. În buzunar, pe lângă buletin, pune și un spray anti-țânțari, fiindcă altfel te înțeapă din creștet până în tălpi. Odată ieșit din „junglă”, de pe traseul străjuit de copaci bătrâni, plopi înalți și liane împletite ce creează o boltă peste un tronson al drumului, te trezești într-o altă lume. Pedalezi pe marginea unui „canion” cu tufișuri, pe lângă câmpuri cu tot felul de culturi ale localnicilor, apoi pe lângă lacul pe care l-ai lăsat în urmă când ai intrat în pădure. Aici țânțarii nu mai deranjează. Pădurea care te însoțește pe drumul spre ieșire te răcorește până la capătul cărării.

Obosit, dar mulțumit și rumenit de soare, zâmbești când îți amintești că la pensiune doamna Tatiana te așteaptă cu supă gustoasă, legume coapte și alte bunătăți. Dacă alegi un pahar de vin, domnul Zahar te răsfață cu licorile și cu vorbele lui bune.

Moleșită de plăcere și oboseală, seara târziu își amintește de patul moale și de pernă. Ziua a trecut prea repede, iar plecarea a doua zi nu prea o entuziasmează. Ar vrea să prelungească șederea, dar agenda cu treburi o readuce la realitate. Amână ideea și caută în calendar un weekend potrivit pentru o nouă întâlnire cu soții Arama și cu pensiunea Casa Veche. Își fixează un sejur, mai stă la povești pe terasa cu aer italian și se duce la culcare împlinită. Adoarme buștean.

„Doamne, mulțumesc, ce zi, ce zi…”, își spune ea, adormind adânc înainte să-și încheie gândul de recunoștință pentru oamenii buni ai acestui petec de pământ – Moldova.