Eram la Grădina Botanică atunci când am auzit pentru prima dată „Lăstarul”. Fetița noastră cea mare răscolea țărâna cu un bețișor, soarele ne gâdilea cu razele lui tot mai generoase, prevestitoare de primăvară. Fetița cea mică dormea liniștit în cărucior. Imediat ce am făcut click pe „play”, Emma s-a dat cu tot cu bețișor mai aproape. Ascultam „Lăstarul”…
Eu, sincer, nu am o slăbiciune pentru poezie. Îmi place proza, poate pentru că e mai ușor să o înțeleg. Acum, de când cu postmodernismul și poezia fără rimă, e și mai greu. Am senzația că unii poeți ai vremurilor noastre construiesc intenționat fraze întortocheate, tare deștepte, care sună frumos, dar sunt greu de digerat. Îmi amintesc de discursul lui Marian Lupu, am glumit eu cu Laura, despre care mulți conaționaționali spuneau: „Tare frumos a vorbit, dar nică nu am înțeles”. De aceea, recunosc, unele propoziții din „Lăstar” sunt neclare pentru mine, dar mi s-au prins de suflet câteva fraze, la care m-am și oprit la prima audiție, la care mă gândesc și astăzi.
„Câți dintre noi stau în troleibuz răniți de un aproape?”
La această frază, recunosc, am încetat să o mai ascult pe Laura…prima oară. Aveam ochii fixați pe imagine și mă gândeam la asta. Cu adevărat, cât de puține știm noi despre omul de lângă noi, cât de puțin ne pasă de ceea ce trăiește sau simte el. Cât de înșelătoare pot fi aparențele și câtă dramă se poate ascunde după o mască jucăușă purtată tot de el, de omul rănit de un aproape, împărțind un scaun cu noi, în troleibuz.
Aflu că „Lăstar”, scris de Laura Murzuc, este poezie vizuală, o poezie care îți vorbește în imagini. Genul dat s-a născut la Florența în anii 60. Dar cât de plăcut e să asculți scârțâitul de ușă, stropii de apă, foșnetul de frunze ce însoțesc poezia Laurei, scrisă într-o rimă imperfectă.
Am stat de vorbă cu autoarea. Aveam sentimentul că, vorbind cu mine, scrie o altă poezie. E toată rimă. În loc de cercei poartă metafore, în loc de rochii -epitete.
Anna: Fii sinceră cu mine, ai fraze puse la întâmplare, doar pentru că sună frumos? Ce înseamnă „omul în care cade alt om”?
Laura: „Mi-a zis mai multă lume că poezia mea o înțelegi doar din a patra oară… La început, e doar o stare de atmosferă, de liniște, și doar după ce te obișnuiești cu starea asta începi să cauți sensul. Nu scriu întâmplător. Sunt multe metafore adunate grămadă și ele dau o libertate sensului: să-l alegi pe cel ce îți place, pe cel care parcă e despre tine. Nu am înțeles niciodată la școală întrebarea „Ce a vrut să zică eul liric?”. Eu nu cred în ideea asta, eu cred că poezia nu e doar despre ce vreau să spun eu, e despre ce înțelegi tu atunci când o citești, ce trăire apare în tine. „Omul în care cad alt om” este despre întâlnirea a doi oameni, purtătoare de anumite lecții.”
Despre ce este, totuși, Lăstar?
„Plătim iubirea mare pe care o purtăm față de un om cu o durere la fel de mare, atunci când acel om pleacă. Oricare ar fi motivele, asta doare. Noi purtăm urme de oameni în noi, ne asumăm trăirile, despre asta este lăstar.”
De când scrii poezie?
„De pe la școală. Am găsit acasă, un pachețel în care mama adunase toate felicitările noastre pentru ea, făcute de mine, frații și surorile mele. Ale mele felicitări era ordinare, foi A4 pe care le îndoi, iar pe partea din față desenezi lalele sau fluturi. În interior însă, pe lângă „Mama, te iubesc” scris stângaci, mai erau și poezioare mici, în care o asemănam cu soarele sau grâul. Cred că de acolo au pornit toate…”
Cine te-a ajutat cu filmările? De ce ai ales să filmezi în sera cu cactuși de la Grădina Botanică?
„Am purtat exact 1 an ideea asta în mine, în fiecare zi, în fiecare zi mă gândeam ca aș vrea să completez poezia cu cadre vii, să ajung la poezie vizuală… doar că nu știam cum să o fac. Am scris la câteva companii mici de producție video, locale, dar m-au lăsat toți cu seen (I’ve been there, I know how it feels). La final de 2018 mi-a scris Pavel Cojocaru. Și m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată la partea video pentru poezie. Ah, dacă ar ști Pavel cum dansam prim cameră când mi-a scris el asta. La partea de organizare s-a împlicat el, sunet, cadre, locație. Serele de la Gradina Botanică erau cel mai potrivit loc de a porni acest an, ne-au întâmpinat și câteva pisici. Am râs, am căutat cadre, am înregistrat sunetul palmei care se plimbă pe frunză, eu nu știam că și așa ceva există... E tare talentat el, și verdele acela viu, e meritul lui.”
Nu te-ai gândit la podcasturi? E trendy! Am putea să te ascultăm în timp ce mergem undeva, noi așa facem cu fetele. Drept că, deocamdată, ascultăm povești și emisiune despre educația parentală.
„Iubesc podcast-urile, le ascult dimineața de la Calea Victoriei până la Piața Unirii. Pe fața mea pot fi citite vocile pe care le las la ureche. Aici, la București, fac parte dintr-o echipă la care mai toate proiectele sunt minunate. Unul dintre care e un podcast sincer în care persoanele cu dizabilități își prezintă povestea. Acuma împart cu ei efortul asupra acestor episoade, lucru care mă crește. Curând, o să revin la proiectele mele personale. Cred că sunt în vremea în care am decis pe unde aș vrea să o apuc, la muncă mă refer, mi-am recunoscut că aș putea să fac ceva din scris. E ca un drum frumos de țară pe care am ales să merg și gata, dezlegată la șireturi, cu ghetele în mână, stau desculț, amuș cade roua… Toate vin la vremea lor, pe toate le port în minte. Și mai am și poezia care merge înaintea mea și oamenii cu care împart ideile, și se descalță și ei ca să mi se alăture. Pentru că una la sigur o știu, asta am învățat-o la țară: Tot ce am de gând să fac, nu am cum să o fac singură.”
Laura Muruzuc are 22 de ani, e de la nordul Moldovei, din satul Rauțel. Are doi frați și două surori, e licențiată în comunicare, iar acum face un master francofon la București, în același domeniu. Crede că va zăbovi acolo puțin.
„Țara mea mă primește în weekend-uri, trăiesc între accente, caracter și ospitalitate”, pune punctul Laura. O găsiți cu alte texte superbe scrise de ea, pe canalul YouTube, care se numește MAUD.
