Prioritățile mele în rolul de părinte. Vorbitul în cinci limbi, cântatul la pian, medaliile și cariera copiilor într-o corporație nu se regăsesc în listă

1. Le spun fetelor că sunt minunate pur și simplu pentru că există, că nu trebuie să facă ceva special ca să merite iubirea mea sau a altcuiva. Consider vital să le spunem și să le demonstrăm copiilor că sunt iubiți chiar și cu note mici la școală, chiar și atunci când nu fac ordine în casă așa cum ne-o dorim noi.
2. Le spun des TE IUBESC. Le încurajez să își spună lor, în oglindă, că se iubesc pe sine, să se admire. Am început acest ritual mai demult, fără să îmi dau seama. Le-am pus rochițele și le-am zis: ia vedeți în oglindă, vă stă bine sau nu? Ele făceau piruiete, iar eu, involuntar, am trecut de la rochii la ochii lor și mi-a venit să le spun: „Fetelor, sunteți minunate. Vă iubesc. Le spuneți fetelor din oglindă că sunt frumoase și iubite? „Te iubesc, ești minunată…” Atât de firesc au început să repete după mine afirmațiile. A ieșit ceva magic. S-a așternut o energie atât de plăcută, apoi, la un moment dat – o tăcere. Eram toate trei în fața oglinzii. A fost sublim. Dacă fetele vor ști de la voi că sunt fantastice, șansele că altcineva le „va băga în cap” contrariul sunt minime.  Dacă nu aud niciodată de la voi cât de incredibile sunt, cum să se simtă atunci când sunt supuse bullying-ului de exemplu? Fetele trebuie să știe de acasă că sunt minunate, ca să nu caute dragostea și aprecierea în relatii greșite. Nu vă certați fetele pentru fleacuri, nu le faceți să se simtă monștri pentru că v-au murdărit covorul sau pentru că nu au facut ceva asa cum o faceți voi. Nu le taxați dur pentru ceea ce considerați voi a fi greșeli. Nu strigați la ele, nu le umiliți, nu le pedepsiți, nu le faceți să se simtă mici. Aceste fete vor ajunge femei care vor considera că iubirea iartă umilința și abuzurile, vor accepta relații toxice și își vor asuma vina pentru tot. Asta, fiindcă stima și iubirea de sine vor fi la nivelul zero. Vor ajunge să creadă că nici nu pot cere o atitudine specială, fiindcă nu se consideră deosebite, ba dimpotrivă – niște împiedicate care mereu o dau în bară.
3. Eu și soțul meu nu ascundem de fete gesturile noastre de afecțiune – pupicurile, îmbrățișările, atingerile, declarațiile de dragoste. Fetele ne privesc atât de atent, cu mult interes, de parcă sorbesc fiecare manifestare a iubirii. În general, și aici nu o să surprind pe nimeni, consider vital ca părinții să aibă relația pe care și-ar dori copiii lor să o aibă. Copiii ar fi bine să meargă în lume cu o închipuire clară despre ceea ce este o relație sănătoasă între un bărbat și o femeie, ca să nu accepte compromisurile, să nu accepte mai puțin decât își doresc, ca să nu intre în relații în care să nu fie apreciate, admirate, ascultate, să nu accepte jignirile, certurile, umilința. De la o vreme, mie și soțului meu ne reușește să avem discuții în contradictoriu pe un ton plăcut. Recunosc, în mare parte, se datorează copiilor. Știind că sunt lângă noi, ne autodisciplinăm, ca să avem conversații civilizate, chiar și atunci când ne frustrăm.
4. Încercăm să le transmitem, pe toate mijloacele, fetelor noastre, mesajul că este în regulă să greșească. Îmi place la nebunie când ele îmi spun „Nu-i nimic” după ce, spre exemplu, varsă o căldare cu apă pe podea sau sparg un pahar. Vreau să nu uite asta, să știe întotdeauna că e în regulă să greșești, că nimic nu e pierdut vreodată și că orice poate fi luat de la capăt. De aceea, consider important ca cei mici să nu fie certați sau mustrați aspru, îndeosebi pentru greșeli minore. A desenat pe perete? Nu e sfârșitul lumii. Spălăm împreună, venim cu o concescință justă pentru faptă, cu un avertisment de exemplu că nu o să mai folosească în ziua accea cariocele dacă va mai desena o dată în altă parte decât în caiet. Anunțăm consercințele cu blândețe. Nu strigăm, nu pedepsim, cu atât mai mult, nu umilim pentru greșeli. Altfel copiii pot considera că sunt iubiți doar atunci când fac ceea ce le place părinților și vor înghiți abuzurile sau violența din partea altor oameni. Dacă mami și tati, care spuneau că le iubesc, strigau la ei, ar trebui să fie în ordine ca și alții să o facă.
5. Tindem să fim autentici. Facem și spunem ceea ce simțim. Fără subînțelesuri, subtexte. Cred că astfel fetele vor avea șanse mai mari să dobândească deprinderea de a le spune lucrurilor pe nume, de a seta limite. Noi nu le dezarmăm pe fete atunci când ne spun „Nu vreau”, atunci când plâng, de la o vreme eu nici scâncetele ca dezaprobare la un „NU” al meu nu le mai opresc. Le las să fie. Au tot dreptul să simtă. Și apoi, nu vreau să le dau semnale că le-aș iubi mai puțin pentru că aleg să scâncească sau să plângă tare și să țipe atunci când le spun că nu le las să se joace cu fondul meu de ten. Le accept exact cum sunt, fac exerciții de respirație și mă detașez de aceste scâncete obositoare. Vorbind despre autenticitate, în familia noastră discutăm tot timpul despre emoții. Eu le spun direct dacă nu sunt de acord cu ceva, dacă mă deranjează un comportament. Unele cărți de educație a copiilor sugerează să nu ne trădăm emoțiile (de exemplu supărarea) atunci când copiii manifestă un comportament deranjant pentru noi. Nu sunt de acord cu această teză. Nu îmi imaginez să îi spun copilului fără nicio mimică, absolut relaxată, să nu împrăștie țărâna și din al treilea ghiveci, deși le-am rugat anterior să nu facă asta. Le vorbesc ferm, liniștit, însă nu ascund că mă deranjează murdăria. Atunci când le fac observație, nu le pun etichete. Cred că e important să nu audă copiii: „Ești căscat”, „La ce te gândeai” sau alte lucruri. Nu vorbim despre ei, ci despre faptă. Nu vrem să îi facem să se simtă copii răi, mai ales că deseori și așa se simt prost că au făcut o boroboață. Îi spunem atât: „Te rog să lași ghiveciul, să fie curat în casă. Este important pentru mine.” Dacă mă întreabă de ce să fie curat (că se poate întâmpla și așa), eu explic: „Deoarece în curățenie e plăcut să trăiești și gândești mai bine. Haos naște haos.”
6. Le vorbim fetelor despre consimțământ, că nu trebuie să facă nimic din ceea ce nu vor. Nu vrem să facă lucruri din obligație, ca să placă. Visul meu e ca ele să nu facă daruri de exemplu ca să fie considerate drăguțe sau politicoase, să nu lege sau să mențină prietenii sau relații pentru că ar exista legături de rudenie, să nu accepte relații intime dacă nu sunt sută la sută sigure că își doresc asta. Frazele băieților „suntem oameni mari, nu putem să ne ținem de mânuță tot timpul” să le determine să fugă de ei cât mai departe. Ca să se întâmple asta, iarăși, trebuie să existe obișnuința să îți exprimi consimțământul și să vezi că este respectat, pentru ca mai târziu – să nu accepți să fie încălcat. Am început cu lucruri mici, încă de când erau bebelușe. Insistam ca toată lumea să le întrebe dacă vor să meargă în brațe, să le întindă mâinile și să aștepte un răspuns. Apoi, le întrebăm dacă vor să mânânce și nu insistăm să o facă dacă nu vor. Cu de-a sila nu băgăm nimic în gura lor, nici cu povești despre avioane, cu atât mai mult cu îndemnul „hai pentru tata, hai pentru mama, hai pentru bunelul….” În clipa în care devenim oameni conștienți de ceea ce vorbim și facem, înțelegem cât de deplasate sunt multe lucruri transmise din generație în generație. Să mănânci pentru mama și tata? De ce?!!! De ce să facă ceva pentru altcineva atunci când nu vrea asta? Și așa, în toate cele. Nu admitem ca rudele să insiste să le pupe sau să le îmbrățișeze, dacă fetele nu vor asta. Avem grijă să nu se depășească anumite limite, de exemplu să fie ciupite de fund. Nu înțeleg de ce adulții cred că e în regulă să apuci de fund un copil, să îi dai palme ca și cum în joacă. În general, recomand ca înainte de a face ceva, un adult să se întrebe: eu i-aș face același lucru unui adult, bunăoară chiar părinților acestui copil? Așadar, să nu îi obligăm pe copii să le facă pe plac altor oameni, mai ales la capitolul atingeri și pupături. Ei de mici trebuie să știe că nimeni nu îi pot atinge dacă ei nu vor asta. Să fie lege. Așa să fie și la maturitate. Indiferent de statut, că e coleg de serviciu sau amic de gașcă, persoana trebuie să îi respecte limitele, spațiul personal, iar omul care a crescut cu un asemenea crez, va știe că nu este normal să se întâmple altfel.
7. Promitem doar ceea ce vom face.  Este regulă de beton în familia noastră. Dacă nu avem de gând să facem ceea ce spunem, procedăm simplu: nu zicem nimic. Nu manipulăm, că dacă o să faci asta sau cealaltă, o să mergem acolo unde vrei. Nu ne priește o asemenea comunicare și nu ne dorim ca ele să le considere normale. Nu e normal să manipulezi. Chiar și întrebarea nevinovată: „Pe cine iubești mai mult, pe tata sau pe mama?” este o formă de manipulare și nu are nicio treabă cu copilul. Este problema părintelui sau adultului străin care pune întrebarea, care caută tot felul de confirmări și validări, care vor să își crească pe această cale greșită stima de sine. Din aceeași capodoperă este întrebarea: „Mergi cu mine?” Buneii, dar și străinii tind să fac asta. Hai, mergi cu mine nu știu unde, hai să dormi la noi, iar părinții merg acasă. Pe lângă faptul că e lipsă de respect față de părinți, mai este și urât față de copil, pus să aleagă. Pentru ce? Ca să te simți iubit, util sau apreciat? Îndemn pe toată lumea să renunțăm la asemenea obicei. Odată, ieșeam din magazin cu fetițele. O doamnă i-a întins mâna copilului de un an și șapte luni și i-a zis: Hai cu mine. Eu căram torbe grele, fetele veneau după mine. M-am întors și am întrebat-o direct: „De ce îi spuneți asta? Care este sensul sau mesajul?” Femeia s-a pierdut un pic și a zis: „Ca să știe că nu trebuie să facă asta, că lângă mama e cel mai bine, să nu meargă la străini”. Poftim? O justificare sau o explicație mai aiurită poate să existe? Dacă s-ar uita în oglindă și ar fi sinceră cu ea însăși, femeia ar înțelege că și-a dorit să fie apreciată și băgată în seamă de un copil atât de luminos și dulce, ar fi fost cel mai bun compliment pentru ea în acea zi. M-am abătut. Am început cu promisiunile. Dacă noi, părinții, avem grijă să ne ținem de promisiuni și să le îndeplinim, la fel vor face fetele (deja fac) și asta vor cere și de la alți oameni.
8. Nu lăsăm copiii fără supravegherea noastră cu oameni necunoscuți, dacă e să mă gândesc bine, nici cu rudele nu le lăsăm. Peste noapte – nici vorbă. Cele mai multe abuzuri sexuale au loc în cercul apropiat de cunoștințe, chiar în familie. Asta nu înseamnă că eu văd în fiecare rudă un violator. Asta doar înseamnă că prefer să am eu grijă de copii, să previn situațiile neplăcute. Și nu las fetele cu străinii, iar oamenii străini ar trebui să înțeleagă că nu pot trata copiii ca pe niște păpușele, că nu îi pot lua unde vor ei și cum vor ei. O ultimă situație: o doamnă pe care eu o vedeam pentru prima oară în viața mea, colegă de serviciu a soțului meu, se juca împreună cu fetele noastre. La un moment dat, se pornește cu fetița noastră cea mică spre un alt birou și îmi zice din mers, peste umăr: „Noi acuș venim, noi repede.” M-am blocat pentru câteva minute. Apoi am luat fetele și am explicat: Ele nu merg nicăieri fără supravegherea mea. Copiii nu sunt obiecte de mutat dintr-o parte în alta și, la fel de important este că fiecare copil are un părinte. Nu trebuie să mă anunți că te duci undeva cu copilul meu, ci să ceri de la mine permisiunea să mergi.
9. Le spun că e în regulă să se retragă atunci când nu se simte bine undeva sau când nu le place ceva – un loc, un grup de oameni, o activitate. Atunci când copilul realizează că nu îi este interesant pianul sau karate, e o idee bună să îl lăsăm să renunțe, ca să își urmeze pasiunea. Și, de regulă, atunci când copilul este crescut în armonie cu propriile dorințe, e lăsat să crească liber, fără să îi fie impuse anumite lucruri, devine foarte clar ce îl pasionează cu adevărat, nu ai nimic de descoperit, totul e pe față. De exemplu fetița noastră de aproape 3 ani adoră activitățile sportive – să sară, să se întindă, să se cațere peste tot. Fetița cea mică dansează și cântă. Dacă îi vom lăsa pe copii să renunțe ca să se autodescopere, vor avea obișnuința să nu tragă după ei prietenii, relații, locuri de muncă ce nu le plac.
10. Le încurajăm să spună „NU”, le arătăm cum se face prin propriul exemplu. Dacă nu vrem să ne jucăm, le spunem că o să ne jucăm mai târziu, acum vrem să ne odihnim, să citim ceva sau să lucrăm. „Fetițele bune”, așa cum sunt crescute în majoritatea familiilor cu disciplină sovietică, nu știu și nu pot să spună „NU”. Atunci când puteau, încă la vârsta de un an, părinții le închideau gura și le „arătau locul”. Atunci când ele se opuneau să mănânce totul din farfurie, li se băga cu de-a sila toată mâncarea. Atunci când spuneau că vor să poarte tricoul albastru, li se dădea rochița roz și tot așa mai departe. Exemple sunt nenumărate, dar mesajul pe care îl recepționau fetele era unul: nu contează ce crezi și ce vrei, nu îmi pasă că spui „Nu”, o să faci cum îți spun. „Fetele bune” știu că numai atunci când fac ceea ce vor părinții sunt iubite și fac orice ca să le merite dragostea. Învață cu de-a sila discipline pe care nu le suportă și care nu o să le servească la nimic, merg la jobul ales de părinți pe care deseori îl urăsc. Le învăț pe fete să spună „Nu mă atinge” străinilor. Știți și voi obiceiul de a gâdili copiii, de a-i cipi de obraji deși îi văd pentru prima oară? Să vă dau un exemplu. Mergem la medic. La un moment dat, medicul se așază lângă fetița noastră cea mică și începe să o mângâie. Eu o iau în brațe și îi spun, așa ca să audă el: „Străinii nu au voie să ne atingă, mai ales fără să întrebe. Iar tu, Mia, îi poți spune oricând să nu te atingă”. Ce credeți că a făcut fetița de un an și 10 luni? L-a privit în ochi și i-a spus: „Nu mă atinge”.  Dacă zâmbim atunci când persoane străine sau rudele le ciupesc peste tot, să nu ne mire că nu vor spune NU atunci când cineva va încerca să comită un abuz împotriva lor. Mai este situația când copilul nu face nimic atunci când este mângâiat de un străin sau are un zâmbet vag. Adulții aleg să creadă că îi place odată ce nu spune nimic. Dar nimic mai GREȘIT! Copilul se blochează și ar fi bine ca părintele să îl ia imediat în brațe, să îl protejeze, să îl facă să se simtă din nou în siguranță.
11. Nu insist niciodată să poarte hainele pe care le vreau eu și le respect alegerea, atât timp cât nu le dăunează. Dacă îmbracă ceva mult prea subțire, iar afară este ger, desigur, explic urmările și le ajut să aleagă altceva. Dar dacă îmbracă șosete de lână și încalță papucei deși afară e caniculă, o las pe fetița mare să iasă afară așa cum își dorește. Am neapărat la mine sandale, în caz că se răzgândește. Astfel înțelege consecințele propriei decizii, poate alege singură să mai poarte sau nu ceea ce și-a ales. Este doar un exemplu despre cum le respect alegerile și despre cum le asigur spatele, fără să intervin în deciziile lor, oricât de mici și neînsemnate ne-ar părea nouă, adulților. Îmi doresc să aștepte și să ceară acest respect de la alți oameni. În societatea noastră nu se obișnuiește să faci asta. Există o vorbă înțeleaptă: decide ce vrei să faci, altfel alții vor avea planuri pentru tine.
12. Le încurajăm să plângă. Nu le spunem să se oprească sau că o să le doară capul. Dimpotrivă, le lăsăm să plângă, le ținem în brațe uneori în tăcere, alteori le spunem: „Sunt lângă tine, te aud, te ascult”. Plânsul este BUN! Așa cum este și râsul. E sănătos să își exteriorizeze emoțiile și îmi place la nebunie că fetele noastre ne spun direct: „Sunt supărată. Sunt enervată”. Emma m-a întrebat o dată: „Mama, mă întrebi dacă sunt supărată?” Așa am ajuns să vorbim despre ziua ei, despre evenimentele care au deranjat-o. Iar cea mică, Mia, de la o vreme mă anunță că urmează să plângă. Așa și îmi spune: „Eu am să plâng” și începe să plângă. Oare poate fi mai minunat de atât? Îndemnul meu este să îi învățați pe copii să plângă, să își exteriorizeze emoțiile și să ceară ajutor atunci când le este rău. Să vă povestesc ceva. O fetiță de 9-10 ani s-a împiedicat și a cazut. Tata îi făcea mamei fotografii (eram la balta cu nuferi). Deranjată, mama îi face semn să tacă, face grimasa ceea care înseamnă : „Ține-te, să nu cumva să plângi chiar aici.” Fetița, supusă, încerca să se autoregleze, să nu izbucnească în plâns. O usturau palmele după căzătură, încerca să le strângă în pumn, ca și cum să le ascundă sau poate să își strângă cumva durerea, ducea mâinile la corp și înghițea noduri. Nici tata, nici mama, nu i-au validat cumva emoția. Dimpotrivă, au inhibat-o. Probabil le era rușine să facă fata „o scenă” în public. Nu e voie. Nu știu când e voie să plângi și unde, căci experiența mea de viață în Moldova arată că nu există așa un loc, așa un cerc de încredere. Plânsul, în Moldova e rău, ni se bagă în cap încă din fașe. Bebelușii nu sunt lăsați să plângă în voie. Li se șâșâie pe un ton autoritar să tacă, să se oprească, să înceteze. Apoi să revin la balta cu nuferi. Eu mi-am luat inima în dinți și am coborât la nivelul fetei ca să îi spun: E în regulă să plângi, plânsul este bun, plângi dacă te doare, dacă asta simți. Ești în siguranță acum, îmi pare rău, uite un dezinfectant pentru palme. Câtă ușurare am văzut pe chipul ei, a și răsuflat adânc…eliberată…și am simțit dragoste. Dacă oamenii apropiați nu le vor da încrederea că sunt în siguranță emoțională, că își pot trăi trăi emotiile, că au un umar pe care să plângă și că aici vor primi ajutor oricând, atunci cum să se aștepte că asta se va întâmpla când vor fi femei? Când vor avea, poate, un soț violent? LA cine să fugă această fetiță?
13. Nu le comparăm!!!!!! Cu nimeni! Dăunează stimei de sine, încrederii în sine. Pe termen lung – e o catastrofă. Nu tratăm fetele diferit de alți oameni.  Ce mesaj credeți că le transmit copiilor părinții care îi laudă și îi mângâie pe alții, iar pe ai săi îi pedepsesc și îi bat? Consider greșite referințele de genul: „Vasilică și Lenuța o ajută pe mama, fac asta și asta, dar tu?” Nu e sănătos acest obicei, practicat cu scopul de a responsabiliza copiii, de a-l face să se simtă prost că nu ajută mai mult. E greșit pentru că setează programul: orice aș face, nu e de ajuns. Orice aș face, altcineva e mai bun. M-a întristat să văd două situații, când două mame diferite își bruscau copiii, iar în secunda următoare – le vorbea dulce vânzătoarelor. Omului de aceeași înălțime împărțeau zâmbete, iar cum coborau capul spre copii – le vorbeau grosolan și le spuneau să tacă, să nu atingă nimic. „Altfel, o să stai acasă, nu o să ieși nicăieri”, a răsunat și o amenințare. Ce mesaj le transmitem noi copiilor? Că alți oameni, chiar și străinii, contează mai mult. Sunt mai importanți, mai buni.
14. Le voi învăța să primească daruri. E problema noastră națională – incapacitatea de a accepta complimente și cadouri.  Devine o mare problemă când omul nu poate primi un cadou cu un simplu Mulțumesc, ci se simte dator să ofere ceva în schimb, poate chiar ceva mai scump. Așa ajung unele femei să accepte relații, din sentimentul obligației, că au fost curtate, că li s-au făcut cadouri scumpe. Ce să ofere „fetițele bune” ca răspuns la un cadou costisitor, dacă nu are o monedă de schimb?   Oferă timpul, atenția sa, poate chiar pe sine, iar asemenea relație, evident, nu duce nicăieri.
15. Etichetele nu au loc în familia noastră – gras/slab, prost/deștept, lent/iute, bun/rău. Noi descriem procesul, comportamentul, nu îi punem o etichetă omului. Etichetele considerate benefice pot seta anumite standarde la care copilul va tinde tot timpul să ajungă și dacă nu va ajunge va simți că nu e suficient de bun, deștept, ager cum spun părinții și buneii că el este. Etichetele considerate rele prin definiție nu au cum să îi facă bine. Să îi spui copilului „Te-ai dus bou, ai venit vacă” înseamnă să îl faci de nimic, să îl umilești, să îl desconsideri. În funcție de temperament:

• copilul o va lua drept adevăr, se va inhiba și se va comporta în concordanță cu ceea ce a auzit de la părinți despre sine, se va considera prost, fără valoare
• copilul se va răzvrăti și va demonstra contrariul

16. Le vom oferi spirijinul nostru financiar, ca să nu îl caute în altă parte, mai ales în locuri greșite. Consider important să nu exagerăm cu : „Descurcă-te singură”. Cred că este important copilul să știe că poate miza pe noi, părinții, în orice situație. Și insist să fim atenți la cum reacționăm atunci când fac alegeri după care suferă. Îl facem să se simtă rușinat sau îi oferim umărul? Dacă tu, părintele, îi spui că poate veni la tine, orice s-ar întâmpla, dar te superi pe el când greșește și nu îi vorbești zile întregi, alimentand sentimentul de rușine și vină, atunci cum să te mai aștepți să mai vină vreodată la tine după ajutor? În general, criticile și judecata nu duc nicăieri, în orice relație.

Eu nu sunt psiholog, poate am exagerat undeva. Am stat însă în destule fotolii, în cabinetele psihoterapeuților, ca să pot înțelege astăzi unele lucruri, pe care le consider importante și despre care am simțit nevoia să vorbesc în acest articol. Materialul nu e atât pentru voi, cititorii mei, cât pentru mine – mamă a două fete, pe care vreau să le știu libere ca în ziua în care s-au născut.