Prioritățile mele ca părinte. Vorbitul în cinci limbi, cântatul la pian, medaliile și cariera copiilor într-o corporație nu apar pe listă

Fetițele sunt minunate pur și simplu, fiindcă există. Nu au nevoie să se priceapă la ceva anume ca să fie iubite de mama lor sau de altcineva. Autoarea crede că e esențial ca micuțele să simtă dragostea și atunci când au note slabe sau când camera e răvășită.
Le spune des „te iubesc” și le învață să se privească cu bunăvoință. Ritualul a apărut firesc, fără planificare. Într-o zi, le-a pus rochițele și le-a întrebat dacă le stau bine. Cum făceau piruete în fața oglinzii, autoarea a trecut de la haine la ochii lor și le-a spus: „Fetelor, sunteți minunate. Vă iubesc.” Apoi le-a cerut să repete că sunt frumoase și iubite, iar ele au preluat cuvintele atât de natural încât s-a așternut o energie plăcută și o tăcere plină de sens. Autoarea spune că, dacă fetele află de la părinți că sunt extraordinare, șansele ca altcineva să le convingă de contrariu sunt mici. Dacă nu aud niciodată acasă cât de remarcabile sunt, cum ar putea rezista bullying-ului? Ele trebuie să știe din familie că sunt prețioase, ca să nu caute iubirea și aprecierea în relații greșite. Părinții nu ar trebui să le certe pentru fleacuri, să le facă să se simtă monștri pentru o pată pe covor sau pentru că au făcut altfel decât ei. Nu le judecă dur pentru greșeli, nu strigă, nu umilesc, nu pedepsesc, nu le fac să se simtă mici. Altfel, vor crede că iubirea iartă umilința și abuzul, vor accepta relații toxice și își vor asuma vina pentru orice. Lipsa stimei de sine le face să creadă că nu pot cere un tratament special, pentru că se văd niște ființe stângace, care greșesc mereu.
Cuplul nu ascunde gesturile de afecțiune în fața fetelor. Pupicurile, îmbrățișările, atingerile și declarațiile de dragoste sunt la vedere. Copiii privesc atent, de parcă absorb fiecare manifestare de iubire. Autoarea consideră că părinții ar trebui să aibă relația pe care și-o doresc copiii lor. Ei trebuie să aibă o idee clară despre cum arată o relație sănătoasă, ca să nu accepte compromisuri, mai puțin decât își doresc, ca să nu intre în relații în care nu sunt prețuiți, admirați sau ascultați și ca să nu tolereze jigniri, certuri și umilințe. De ceva vreme, ea și soțul reușesc să poarte discuții în contradictoriu pe un ton civilizat. Recunoaște că, în mare parte, asta se datorează prezenței copiilor: știind că sunt aproape, se autodisciplinează, chiar și când sunt frustrați.
Mesajul că e în regulă să greșești e transmis pe toate căile. Fetele spun deseori „Nu-i nimic” după ce răstoarnă o căldare cu apă sau sparg un pahar, iar autoarea se bucură. Vrea ca ele să țină minte că greșelile se pot repara și că nimic nu e pierdut definitiv. Consideră important ca cei mici să nu fie certați aspru, mai ales pentru greșeli minore. Dacă au desenat pe perete, nu e sfârșitul lumii. Curăță împreună și stabilesc o consecință potrivită, de pildă că în ziua aceea nu mai primesc carioci dacă desenează din nou în altă parte decât în caiet. Consecințele se anunță calm. Nu strigă, nu pedepsesc și, cu atât mai puțin, nu umilesc. Altfel, copiii pot crede că sunt iubiți doar când fac ce le place părinților și pot tolera abuzuri sau violență din partea altora. Dacă părinții care spun că îi iubesc țipă la ei, e firesc ca alții să creadă că și ei pot face la fel.
Autenticitatea e un ideal: spun ce simt și fac ce spun. Fără subînțelesuri. Autoarea crede că astfel fetele vor învăța să numească lucrurile pe nume și să-și stabilească limite. Când spun „Nu vreau”, când plâng, nu le dezarmează. Au dreptul să simtă, iar scâncetele de dezaprobare dispar. Ea nu vrea să transmită că le iubește mai puțin dacă aleg să scâncească sau să plângă tare când le spune că nu le lasă să se joace cu fondul ei de ten. Le acceptă așa cum sunt și folosește exerciții de respirație ca să nu se lase cuprinsă de nervi. Familia discută mereu despre emoții. Ea le spune direct când nu e de acord cu ceva sau când un comportament o deranjează. Unele cărți despre educația copiilor recomandă să nu-ți arăți emoțiile, de exemplu supărarea, atunci când copilul face ceva deranjant. Autoarea nu e de acord: nu s-ar putea preface relaxată când copiii împrăștie pământul din al treilea ghiveci, după ce i-a rugat deja să nu o facă. Le vorbește ferm și calm, dar nu ascunde că murdăria o deranjează. Observațiile nu conțin etichete: nu le spune „ești căscat” sau „La ce te gândeai”. Vorbește despre faptă, nu despre copil. Nu vrea să-i facă să se simtă copii răi, mai ales când se simt deja prost pentru neorânduiala făcută. Le spune doar: „Te rog să lași ghiveciul, să fie curat în casă. Este important pentru mine.” Dacă întreabă de ce, explică: „În curățenie e plăcut să trăiești și gândești mai bine. Haos naște haos.”
Fetele învață că au dreptul să refuze orice nu vor. Autoarea nu vrea ca ele să facă lucruri din obligație, doar ca să fie pe placul altora. Visul ei e ca fetele să nu ofere daruri ca să pară drăguțe sau politicoase, să nu păstreze prietenii sau relații doar pentru că există legături de rudenie și să nu accepte intimitate decât dacă sunt sigure că o doresc. Replici de tipul „suntem oameni mari, nu putem să ne ținem de mână tot timpul” ar trebui să le îndepărteze de cei care le spun asta. Pentru a ajunge acolo, trebuie să se obișnuiască să-și exprime consimțământul și să vadă că e respectat, ca mai târziu să nu accepte să fie încălcat. Au început de mici: întrebau mereu dacă bebelușii vor să fie luați în brațe, întindeau mâinile și așteptau răspunsul. Întrebau dacă vor să mănânce și nu insistau dacă refuzau. Nimic nu intra cu forța în gura lor, fără povești cu avioane și cu atât mai puțin cu îndemnul „hai pentru tata, hai pentru mama, hai pentru bunelul…”. Când devii conștient de ce spui și faci, îți dai seama cât de deplasate sunt multe lucruri transmise din generație în generație. Să mănânci pentru mama și tata? De ce să faci ceva pentru altcineva când nu vrei? Familia nu acceptă ca rudele să insiste să le pupe sau să le îmbrățișeze dacă fetele nu vor. Au grijă să nu fie depășite anumite limite, cum ar fi o ciupitură de fund. Autoarea nu înțelege de ce adulții consideră firesc să apuce un copil de fund sau să-l lovească „în joacă”. Recomandă ca, înainte de a face ceva, un adult să se întrebe: i-aș face același lucru unui adult, chiar și părinților acestui copil? Așadar, copiii nu trebuie obligați să le facă pe plac altora, mai ales la capitolul atingeri și pupături. Ei trebuie să știe de mici că nimeni nu îi poate atinge fără voia lor. Așa să rămână și la maturitate: indiferent dacă cineva e coleg de serviciu sau prieten de gașcă, trebuie să-i respecte limitele și spațiul personal.
Promisiunile se fac doar dacă pot fi respectate. Este o regulă de nezdruncinat în familie. Dacă nu intenționează să facă ceva, nu spun nimic. Nu manipulează și nu folosesc fraze de tipul „dacă faci asta, mergem unde vrei tu”. Acest tip de comunicare nu le priește și nu vor ca fetele să-l considere normal. Chiar și întrebarea aparent nevinovată „Pe cine iubești mai mult, pe tata sau pe mama?” e o formă de manipulare, fără legătură cu copilul. Problema aparține adultului care pune întrebarea și caută confirmări și validări, pentru a-și hrăni, pe această cale greșită, propria stimă de sine. Din aceeași categorie face parte „Mergi cu mine?”. Bunicii și chiar străinii tind să facă asta: „Hai, vino cu mine, nu știu unde” sau „hai să dormi la noi”, în timp ce părinții pleacă acasă. Pe lângă lipsa de respect față de părinți, e și neplăcut pentru copil, pus să aleagă. Pentru ce? Ca să se simtă iubit, util sau apreciat? Autoarea îndeamnă pe toată lumea să renunțe la acest obicei. Odată, ieșea din magazin cu fetele, cărând sacoșe grele, când o doamnă i-a întins mâna copilului de un an și șapte luni și i-a spus: „Hai cu mine.” Autoarea s-a întors și a întrebat-o direct: „De ce îi spuneți asta? Care e sensul sau mesajul?” Femeia s-a încurcat și a răspuns că așa știe copilul că nu trebuie să facă asta, că lângă mama e cel mai bine și că nu trebuie să meargă la străini. Ce justificare și mai ciudată ar putea exista? Dacă s-ar privi în oglindă și ar fi sinceră, ar înțelege că își dorea să fie apreciată și băgată în seamă de un copil atât de luminos și dulce, iar asta ar fi fost cel mai frumos compliment al zilei. Autoarea recunoaște că s-a abătut de la subiect. Pe scurt: dacă părinții își țin promisiunile, fetele le vor face la fel (și deja o fac) și vor cere același lucru de la alți oameni.
Copiii nu rămân singuri cu necunoscuții, iar cu rudele nici atât. Peste noapte, nici vorbă. Majoritatea abuzurilor sexuale au loc în cercul apropiat, chiar în familie. Asta nu înseamnă că autoarea vede în fiecare rudă un abuzator, ci că preferă să aibă ea grijă de copii și să prevină situațiile neplăcute. Fetele nu rămân cu străinii, iar străinii trebuie să înțeleagă că nu pot trata copiii ca pe niște păpuși și nu îi pot lua unde și cum vor. Într-o zi, o colegă de serviciu a soțului, pe care autoarea o vedea pentru prima dată, se juca cu fetele. La un moment dat, a pornit cu cea mică spre alt birou și i-a spus din mers, peste umăr: „Noi acuș venim, repede.” Autoarea a rămas blocată câteva minute. Apoi le-a explicat fetelor că ele nu merg nicăieri fără supravegherea ei. Un copil nu e un obiect pe care să-l muți încolo și încoace și, la fel de important, fiecare copil are un părinte. Cine vrea să se ducă cu copilul altcuiva trebuie să ceară permisiunea, nu doar să anunțe.
Retragerea e permisă atunci când copilul nu se simte bine. Copiii pot spune că nu se simt confortabil într-un loc, cu un grup sau la o activitate. Dacă pianul sau karatele nu mai sunt pe placul copilului, autoarea crede că e bine să renunțe, ca să-și urmeze pasiunea. Când copilul crește în armonie cu dorințele sale, fără să i se impună lucruri, devine clar ce îl pasionează cu adevărat. Nu e nimic de descoperit: totul se vede. Fetița de aproape 3 ani adoră sportul: sărit, întins, cățărat peste tot. Cea mică dansează și cântă. Dacă îi lasă să renunțe ca să se descopere, vor avea obiceiul de a nu duce după ele prietenii, relații sau locuri de muncă ce nu le plac.
Le încurajează să spună „NU” și le arată prin exemplu cum se face. Dacă nu vor să se joace, spun că se vor juca mai târziu, acum vor să se odihnească, să citească sau să lucreze. Autoarea descrie fetele „bune”, crescute în multe familii cu disciplină sovietică, care nu știu și nu pot spune „NU”. Încă de la un an, părinții le închideau gura și le „arătau locul”, ori de câte ori puteau. Când se opuneau să mănânce tot din farfurie, mâncarea le era băgată cu forța. Când cereau tricoul albastru, primeau rochița roz și tot așa. Exemplele sunt nenumărate, iar mesajul era: nu contează ce crezi tu și ce vrei, nu-mi pasă că spui „nu”, faci cum zic eu. Fetele „bune” înțeleg că sunt iubite doar când fac ce vor părinții și sunt în stare de orice ca să-și merite dragostea. Învață cu forța discipline pe care nu le suportă și care nu le vor folosi la nimic, ajung la jobul ales de părinți, pe care de multe ori îl urăsc. Autoarea le învață pe fete să spună „Nu mă atinge” străinilor. Ați observat obiceiul de a gâdila copiii sau de a le ciupi obrajii, chiar dacă îi vedeți prima oară? Un exemplu: la medic, doctorul s-a așezat lângă fetița cea mică și a început s-o mângâie. Autoarea a luat-o în brațe și a spus, să audă și el: „Străinii nu au voie să ne atingă, mai ales fără să întrebe. Iar tu, Mia, îi poți spune oricând să nu te atingă.” Ce reacție a avut fetița de un an și zece luni? L-a privit în ochi și i-a spus: „Nu mă atinge.” Dacă zâmbim când străinii sau rudele le ciupesc peste tot, nu ne-ar trebui să ne mire că nu vor spune NU atunci când cineva va încerca să abuzeze de ele. Mai există situația în care copilul nu face nimic când e mângâiat de un străin sau are un zâmbet vag. Mulți adulți interpretează tăcerea drept plăcere, pentru că micuțul nu spune nimic. Greșit! Copilul se blochează, iar părintele ar trebui să-l ia imediat în brațe, să-l protejeze și să-l facă să se simtă din nou în siguranță.
Alegerea hainelor le aparține, atâta timp cât nu le face rău. Autoarea nu insistă ca fetele să poarte ce vrea ea și respectă decizia lor. Dacă îmbracă ceva prea subțire, în ger, explică urmările și le ajută să aleagă altceva. Dacă îmbracă șosete de lână și papucei pe caniculă, lasă fata mare să iasă așa cum vrea. Are sandale la ea, în caz că se răzgândește. Astfel înțelege consecințele propriei decizii și poate alege singură dacă mai poartă ce și-a ales. E doar un exemplu despre cum le respectă alegerile și le asigură spatele, fără să intervină în deciziile lor, oricât de mici și lipsite de importanță ni s-ar părea nouă, adulților. Își dorește ca ele să aștepte și să ceară același respect de la alții, iar în societatea noastră nu e obișnuit să faci asta. Există o zicală înțeleaptă: hotărăște ce vrei să faci, altfel alții vor avea planuri pentru tine.
Plânsul e lăsat să curgă. Nu le spune să se oprească sau că le va durea capul. Le lasă să plângă, uneori le țin în brațe în tăcere, alteori spun: „Sunt lângă tine, te aud, te ascult.” Plânsul e bun, la fel ca râsul. Emoțiile se exteriorizează sănătos, iar autoarea se bucură că fetele spun direct: „Sunt supărată. Sunt enervată.” Emma a întrebat-o odată: „Mama, mă întrebi dacă sunt supărată?” Așa au ajuns să discute despre ziua ei și despre ce a deranjat-o. Iar Mia, cea mică, o anunță uneori că urmează să plângă: „Eu am să plâng” și chiar începe. Ce poate fi mai frumos? Îndemnul autoarei: învățați copiii să plângă, să-și exteriorizeze emoțiile și să ceară ajutor când le e rău. O întâmplare: o fetiță de 9–10 ani s-a împiedicat și a căzut, la balta cu nuferi, în timp ce tatăl îi făcea mamei fotografii. Deranjată, mama i-a făcut semn să tacă, cu grimasa care spune „Ține-te, să nu cumva să plângi chiar aici”. Fetița, supusă, încerca să se controleze, să nu izbucnească. Palmele o usturau după cădere, le strângea în pumni, ca și cum ar fi ascuns durerea, ducea mâinile la corp și înghițea nodul din gât. Niciunul dintre părinți nu i-a validat trăirea. Dimpotrivă, au inhibat-o, probabil de rușine că fata ar face „o scenă” în public. Nu e voie. Autoarea nu știe când și unde e voie să plângi, pentru că experiența ei în Moldova arată că nu există un loc sau un cerc de încredere în acest sens. Plânsul e perceput ca ceva rău în Moldova, iar ideea asta ni se întipărește chiar din fașe. Copiii mici nu au voie să plângă liber, li se șușotește pe un ton autoritar să tacă, să se oprească, să înceteze. Revenind la balta cu nuferi: autoarea și-a luat inima în dinți, a coborât la nivelul fetei și i-a spus: „E în regulă să plângi, plânsul este bun, plângi dacă te doare, dacă simți asta. Ești în siguranță acum, îmi pare rău, uite un dezinfectant pentru palme.” Ce ușurare s-a citit pe chipul fetei, care a răsuflat adânc, eliberată, iar autoarea a simțit dragoste. Dacă oamenii apropiați nu le dau încrederea că sunt în siguranță emoțională, că își pot trăi emoțiile, că au un umăr pe care să plângă și că pot primi ajutor oricând, cum să se aștepte să se întâmple asta când vor fi femei? Ce se întâmplă dacă vor avea un soț violent? Unde să fugă această fetiță?
Fetele nu sunt comparate cu nimeni. Comparațiile dăunează stimei de sine și încrederii în sine și, pe termen lung, sunt un dezastru. Nu le tratează diferit de alți oameni. Ce mesaj primesc copiii când părinții laudă și mângâie pe alții, iar pe proprii copii îi pedepsesc sau îi bat? Autoarea consideră greșite formulările de genul: „Vasilică și Lenuța o ajută pe mama, fac asta și asta, dar tu?” Obiceiul, chiar dacă vrea să responsabilizeze copilul, îl face să se simtă prost că nu ajută mai mult. Mesajul e că oricât ar face, nu e de ajuns, iar altcineva e mereu mai bun. Autoarea a fost întristată să vadă două mame care își tratau copiii dur, iar în clipa următoare vorbeau dulce cu vânzătoarele. Cu adulții de aceeași înălțime zâmbeau, dar când își coborau privirea spre copii, le vorbeau grosolan și le cereau să tacă, să nu atingă nimic. „Altfel, o să stai acasă, nu o să ieși nicăieri”, a răsunat și o amenințare. Ce transmitem noi copiilor? Că alți oameni, chiar și străinii, contează mai mult, sunt mai importanți, mai buni.
Copiii trebuie învățați să primească daruri. Incapacitatea de a accepta complimente și cadouri e o problemă la nivel național. Devine serioasă când cineva nu poate primi un dar doar cu un simplu „Mulțumesc” și se simte dator să ofere ceva în schimb, poate chiar mai scump. Așa ajung unele femei să accepte relații din sentiment de obligație, pentru că au fost curtate sau primite cu cadouri scumpe. Ce pot oferi „fetele bune” ca răspuns la un cadou costisitor, dacă nu au o monedă de schimb? Oferă timpul, atenția sau chiar pe ele însele, iar o asemenea relație, evident, nu duce nicăieri.
Etichetele nu au loc în familie. Gras/slab, prost/deștept, lent/iute, bun/rău: nu le folosesc. Descriu procesul și comportamentul, nu pun o etichetă pe om. Etichetele considerate pozitive pot stabili standarde la care copilul va tinde mereu să ajungă, iar dacă nu reușește, va simți că nu e suficient de bun, deștept sau iute, cum îi spun părinții și bunicii. Etichetele negative, prin definiție, nu pot face bine. A-i spune copilului „te-ai dus bou, ai venit vacă” înseamnă să-l facă de nimic, să-l umilești și să-l desconsideri. În funcție de temperament, copilul poate reacționa în două feluri:

copilul ia spusele drept adevăr, se inhibă și se comportă conform a ceea ce a auzit despre sine, se consideră prost și fără valoare
copilul se revoltă și încearcă să demonstreze contrariul

Sprijinul părinților e important, ca să nu-l caute copilul în locuri nepotrivite. Autoarea consideră important să nu exagerezi cu „Descurcă-te singură”. Copilul trebuie să știe că poate conta pe părinți în orice situație. Atenție la reacții: îl faci să se simtă rușinat sau îi oferi umărul când greșește? Dacă îi spui că poate veni la tine oricând, dar te superi și nu-i vorbești zile întregi pentru greșelile lui, alimentezi rușinea și vina. Cum să te aștepți să mai vină vreodată după ajutor? În general, criticile și judecata nu duc nicăieri, în nicio relație.

Autoarea spune că nu e psiholog și că poate a exagerat pe alocuri. A stat însă în destule fotolii, în cabinetele psihoterapeuților, și de aceea înțelege azi lucruri pe care le consideră importante. Articolul nu e scris în primul rând pentru cititori, ci pentru sine, mamă a două fete, pe care și-ar dori să le vadă libere, așa cum erau la naștere.