Recomandare de film. Am urmărit „Siberia din oase” plângând

Nici nu a reușit bine să înceapă filmul, că am și simțit un nod în gât. Cu mare greu am lăsat primele lacrimi să curgă, căci eram într-o sală de cinematograf, înconjurată de multă lume. Am nevoie de intimitate ca să fiu vulnerabilă, iar în sala cinematografului nu e suficient de întuneric.

Micuțul Gavril și frații lui sunt treziți de motoarele camioanelor și de soldații ruși, care au ordin să deporteze întreaga familie, pentru că…au o moară. Moara care hrănea o familie cu mulți copii a servit drept „temei” pentru a porni un dosar penal, părinții fiind declarați dușmani ai neamului.

Abia a început scena în care somnul copiilor este întrerupt de executanții unui odios ordin, eu, auzind smârcâind cuplul așezat lângă mine, semn că și ei plâng, am lăsat lacrimile să curgă. Șiroaie. Eu plângeam în hohote și am ținut-o așa tot filmul.

Fiecare din cele 4 istorii ale copiilor deportați sau cu părinții arestați și deportați mi-a rupt inima. Sunt și eu mamă, de aceea durerea acestor familii îmi este aproape. Inevitabil, mă tot puneam în pielea eroilor din film și simțeam durere în gât, în oase, în spate, capul îmi crăpa din cauza presiunii. Mă salvau intervențiile psihologului din filmul documentar, care explica amprenta lăsată de valul deportărilor asupra psihicului și caracterului victimelor. Psihologul e veriga care mă întorcea în prezent, eu simțindu-mă de-a dreptul înghițită de vârtejul evenimentelor descrise ,reflectate virtuoz în imagini de către echipa de producție.

Câtă cruzime, câtă suferință, copii lăsați fără părinți, deportați împreună cu bunicii, bătrâni trimiși în Siberia … Dezbrăcați, fără nimic, abandonați în nicăieri…familii destrămate și furate, inclusiv de vecini. Scena în care două femei au pătruns în casa din care noaptea au fost ridicați doi bătrâni, ca să fure tacâmuri, vorbește multe despre esența unor oameni.

Pe cât de multă tristețe și durere, pe atât de multă dragoste e în acest film – dragoste față de părinți și față de copii, față de țară (o bătrână de 78 de ani visa să revină în Moldova, își dorea să trăiască măcar trei zile pe pământul pe care s-a nascut. A murit pe pragul casei sale, transformată în centru medical cat ea supraviețuia împreună cu familia, în Siberia. Nu era lăsată să intre în propria casă, nu i-a fost returnată).



Nu vreau să povestesc aici întregul film, să dezvălui toate istoriile de viață, căci nu va mai avea farmec atunci când îl veți vedea cu ochii voștri. Voiam doar să îmi las impresiile, atât de puternice sunt, încât trebuia să le împart cu cineva.

E un film intens, adevărat, cutremurător de adevărat grație oamenilor care își spun drama prin care au trecut. Nu sunt actori, sunt chiar ei – copiii cu părinți arestați, sunt oamenii persecutați de un regim hidos. Suprapunerea vocilor lor cu imaginile prin care s-a reconstituit ridicarea familiilor spre a fi deportate te fac să simți pe propria piele durerea pe care o simt ei. Așa cum a zis și regizoarea Leontina Vatamanu, eroii acestui film sunt copiii. Acești copii nu au crescut cu ură față de pământul pe care au suferit, față de oamenii care i-au trădat, nu au fugit, nu s-au razbunat. Dimpotrivă, au ajuns adulți integri, cu meserii nobile, cu dragoste față de țară , cu respect față de valorile care se pierd astazi. „Siberia din oase” te doare, dar și te mângâie, căci în film vezi caractere, identitate națională, familii unite și puternice, forță lăuntrică, multă credință în Dumnezeu. Cei 4 eroi și familiile lor mă inspiră. 

Am ieșit din sala de cinematograf în tăcere, nimeni nu vorbea, era minutul nostru de reculegere după o călătorie dureroasă în trecut. Nu e doar trecutul lor , e al nostru, al tuturor. De aceea, cred că filmul documentar „Siberia din oase” trebuie să ajungă la fiecare din noi. Au rămas doar două zile în care îl mai putem vedea la Patria. Nu ratați această ocazie!