Doctore, să știi că în ziua în care mama te-a ales pe tine, m-am bucurat. Mi-a plăcut că m-ai salutat: „Noroc, prietene!” și ai întrebat-o pe mama dacă poți să mă mângâi. La un semn din cap și un zâmbet dulce, încuviințător, ai pus palma caldă pe burtica mamei. Am simțit multă iubire și siguranță. Din clipa aceea știam că sunt pe mâini bune. Când simțeam că mamei îi era frică de nașterea care urma, frică ce mă învăluia și pe mine, eram sigur că tu o să ne risipești toate îndoielile și temerile cu vocea ta caldă. Nu mă mai surprindea că o să îi mai povestești o dată cât de fascinantă e nașterea, cât de bine i-a proiectat Dumnezeu corpul, tocmai ca să mă aducă pe lume perfect sănătos. Îi tot spuneai că eu știu ce am de făcut. Cunoșteam deja toate rândurile pe de rost, pe care tu aveai răbdare să le repeți iar și iar…
„Bebelușul tău va trimite semnale către creier, că e pregătit să se nască, iar corpul tău va emite hormonii care să vă ajute pe amândoi: oxitocină, ca să pornească lin și sigur contracțiile, ca să sporească senzația de împingere și ca să te îndrăgostească până peste cap de copilașul tău, endorfine – ca să îți diminueze durerea și ca să te învăluie într-o stare de abandon. E ca și cum te-ar ameți soțul tău cu vorbe dulci, de iubire. Toate ligamentele bazinului se vor înmuia ca biscuitele în lapte cu o lună înainte de naștere. Coccisul se va deschide ca să îi facă loc bebelușului tău, să treacă pe covorul roșu, spre ieșire. Tot ce trebuie să faci e să te relaxezi și să respiri, să urmărești magia, să te bucuri de întâlnirea cu bebelușul tău. Imaginează-ți că ești invitată la o mare sărbătoare, la ziua de naștere a copilașului tău. Fiind oaspete, nu ai de făcut nimic. Tot ce se cere de la tine e să te odihnești și să te lași dusă de val. Imaginează-ți că Dumnezeu vă ține în brațe și vă leagănă pe amândoi. Tu să îi vorbești bebelușului tău, să îi cânți, să îi spui cât îl aștepți. Cheamă-l să coboare, să alunece prin canalul de naștere cu încredere. Imaginează-ți cum colul uterin se deschide ca un bujor, petală cu petală, tot mai tare, până apare el – lumina ochilor tăi, cea mai importantă persoană pe acel covor roșu, în acea sală. Eu voi fi aici să îl întâmpin. Dar fără reflectoare și blițuri. Voi fi aici să vă asigur spatele la orice etapă a nașterii. Te rog, trăiește travaliul așa cum îl simți. Ești liberă: să strigi sau să torci ca o pisică, să te lași în genunchi la pământ sau să te culci. Imaginează-ți că faci dragoste. Ești liberă să îți trăiești dragostea așa cum o simți. De mână te va ține tatăl copilului, dacă vrei. Dar e în regulă și dacă simți nevoia să fii singură, să rămâi doar tu cu bebelușul tău. Nu te voi stingheri cu prezența mea. Te voi susține atunci când mă vei chema. Nașterea este a ta și a bebelușului tău.”
Doctore, voi fi sincer cu tine. La un moment dat, credeam că ai mințit-o pe mama. Când cuibul meu devenise prea strâmt și voiam să ies din el, am simțit furia unei forțe pe care eu nu o cunoșteam. Ceva mă împingea cu putere să ies din căsuța mea caldă. O forță mâniată îmi apăsa căsuța, cu dorință nestăvilită să mă scoată de acolo. Ce spaimă am tras. Îmi era atât de frică. Simțeam că se năruie pereții din jurul meu. Mama nu mă mai iubește? De unde vine această furie care mă izgonește din cuib? Ce se întâmplă? Inima părea că o să îmi iasă din piept. Un monstru îmi voia moartea, eram sigur. De ce mă aruncă spre un perete? Credeam că mor. Capul lovea într-un perete, apoi forța aceea mă trăgea înapoi. Pereții mă strângeau din toate părțile, apoi mă lăsau. Ce bine că i-ai spus mamei să îmi vorbească. Îi auzeam vocea, îmi spunea să vin la ea. Am prins curaj. Am început să mă grăbesc. Acel vârtej mă împingea înainte-înapoi, înainte-înapoi și eu, cu capul meu, apăsam peretele, care s-a transformat într-o ușă. S-a deschis. Cu umerii strânși, mi-am făcut cale. Capul a trecut de crăpătura ușii. Doamne, ce se întâmplă? O să mor? Mama s-a lăsat pe genunchi. Ah, ce ușurare. Am simțit-o munte. Un munte tare, de neînvins. Eu alunec în poale și îmi rămâne doar să sper că voi aluneca în poala ei. O caut. Vreau la mama. Îmi este mai ușor să ies acum că e în picioare. Pereții au dispărut! Unde sunt eu? Eu am dispărut? Mai exist? Unde e corpul meu? Aveam senzația că o să mă prăbușesc și nu o să mai exist, când, tu, doctore, așa cum i-ai promis, m-ai luat în palme cu blândețe și m-ai pus pe burta mamei. Aaaahh, ce eliberare. Sunt din nou în cuib. Moale. Și cald. Sunt pe burta mamei. Mi se face din nou cald. Cât de catifelată este burtica mamei, vai, cât de plăcută este. Dar unde e jucăria mea? A, iat-o. Cordonul este aici. Mai suntem legați. Ce ușurare. Îl simt cum pulsează, ca în căsuța mea. Îmi dă siguranță. Simt cum îmi revine sângele. Pulsează, pulsează. Simt că mă nasc a doua oară pe măsură ce sângele continuă să curgă spre mine. Îmi dă aer, sânge și viață. Burtica se întărește, o, cuibul meu, ce se întâmplă? Iese placenta, singură. Pernuța mea de siguranță. Gata, ne-am descurcat. Am făcut o echipă atât de bună. Sunt atât de fericit , în semiîntuneric, în brațele mamei. Cât de bine miroase ea, pielea îi este atât de catifelată. E perfectă. Mama știa de la tine, doctore, că nu îmi place să fiu atins pe cap, în schimb, m-a strâns într-un ghem la pieptul ei și m-am simțit acasă. Mă rugam să nu ne mai despărțim vreodată. O rugam cu gândul să stăm împreună, când mi-a venit un miros cunoscut. L-am urmat…am mers după el. Ceva maroniu îmi atrage atenția. Gurile rele spun că noi, nou-născuții nu vedem, dar nu știu ei nimic. Vai, aici e ceva gustos, dulceag și călduț. Îmi dă putere. E laptele mamei. Vaaai, ce bine e aici. Am rămas singuri, doar noi doi. Eu, la sânul ei cald și moale. Vai, cineva m-a luat de lângă el. Stau întins pe ceva tare. E cântarul. Voiam înapoi la mama, cât mai repede. Orice atingere îmi era străină, mi se făcea frică și frig. Voiam înapoi la sânul ei. Câtă bunătate și iubire este în ea, în mama mea. Îți mulțumesc, doctore, că nu i-ai lăsat să mă spele, să mă șteargă, că m-ai lăsat cu vernixul meu – plapuma mea de protecție. Îți mulțumesc pentru liniște, doctore. Vorbeați în șoaptă, cu atâta gentilețe și grijă față de mine.
Și, într-un final, am înțeles. Eu m-am născut. Vocea pe care o auzeam în surdină, din burtă, îmi șoptește acum la ureche cât de iubit și de așteptat sunt. Simt mângâieri, infinite, nu se mai opresc, sunt ținut strâns în brațe…îmi place. Mă sperii ușor. E multă lumină în jurul meu. Deschid ochii încet încet și îi închid repede. E prea multă lumină. Mă simt obosit. Mă cufund în mângâierile mamei, într-un somn îmbietor. Mă rog să nu mă despart de ea vreodată. Începe ceva nou pentru mine. Încă nu știu ce este, dar cu mama alături, știu că voi fi bine. Vă mulțumesc.
