„Sunt niște copii” sau cazul VINO

Mare mi-a fost mirarea când am văzut pereții de pe hol desenați de copii. Cu creionul. Și nu vă gândiți că sunt creioane din acelea care ne plac nouă, părinților, adică lavabile. Nu am reușit să diger prima imagine, că ochii mei s-au îndrepat spre dulăpiorul cu urna de gunoi. Copiii au ajuns și acolo. Știți, ca în reclama aceea, „Voi încă fierbeți? Atunci noi venim la voi!” („Вы все еще кипятите? Тогда мы идем к вам!”). Apoi aveam senzația că asta s-au întrebat copiii, când au decis să deseneze și pe dulap, pe vitrina cu pizza, pe ușile din veceuri, pe separatorul gri deschis. „Mai aveți un loc nedesenat în sala asta? Atunci noi venim și acolo!”

„Sunt niște copii”, ar exclama unii părinți. Bun, se înțelege. Pictorii sunt copii. Experimentează. Testează limitele. Întrebarea mea este unde sunt părinții, cei care trebuie să desemneze aceste limite, mai ales într-un local, într-un spațiu din afara casei lor. Noi doar nu mergem undeva în ospeție și nu ne apucăm să pictăm cai verzi pe pereți, nu-i așa?

Eu încă nu pot digera cele văzute la Vino.

Eu încă nu pot concepe de ce s-a considerat că e în regulă să „vandalizezi” acest spațiu. Admit că unele desene, cele din veceu, s-au făcut de copiii care au venit singuri după pizza. Nu i-a văzut nimeni când „au creat”. Nu a avut cine să îi oprească. Și mai admit că e ușor să treci pe peretele doi, apoi trei, apoi patru, când vezi că există deja unul pe care s-a desenat. Dar nu înțeleg cum părinții s-au gândit că proprietarii vor fi bucuroși să își vadă „colțul pentru copii”, extins pe coridor. Și este interesant că proprietarii nu au zis niciodată că e permis să se deseneze pe pereți. Nici nu au fost întrebați. Nu li s-a cerut acordul. Vino e o afacere mică. Sunt trei angajați acolo, în fiecare zi. Creatorul de rețete feliază și vinde pizza, face curățenie, îl găsești și la bucătărie. Are mereu ceva de făcut, nu poate sta la pândă, ca să îi oprească pe copii. Dar nici nu consider că este rolul angajaților să le citească lecții familiilor despre normele de conduită într-un spațiu public.

Această situație arată de-a dreptul ca un experiment social, care ne vorbește foarte multe despre copiii și părinții de astăzi, despre cum libertatea ta poate să nu se termine acolo unde începe libertatea altuia, despre cum părinții de astăzi se tem să le pună limite copiilor sau pur și simplu nu se deranjează să o facă, mai ales dacă așa capătă 5 minute de liniște, în care să își vadă de treburile lor. Dar cu ce preț?

Mai țineți minte cazul de la Poiana Winery – restaurantul care a interzis accesul copiilor mai mici de 12 ani, după ora 18.00? (vezi aici: https://apostrof.md/o-vinarie-din-satul-ulmu-si-a-anuntat-conditiile-de-ospitalitate-fara-copii-dupa-ora-18-00-consum-de-cel-putin-800-1000-de-lei/)

Ați auzit, probabil, și de hotelurile care nu acceptă copii („adult only”). Ele există tocmai fiindcă există  așa cazuri, ca la Vino.

„Sunt niște copii”

„Așa sunt copiii”

„Unde ai văzut un copil cuminte și o babă frumoasă?”

Bun, așa sunt copiii, testează. Întrebarea mea este de ce părinții nu intervin? De ce părinții își lasă copiii să se rotească în jurul draperiilor cu mâinile uleioase sau cu bucata de pizza în mână? De ce părinții își lasă copiii să stea cu papucii murdari pe scaune? Și nu e treaba angajaților să alerge cu cârpa umedă după copiii mici, pentru ca următorul oaspete să nu își păteze hainele albe de sos de la Margherita sau de glodul de la papuci. Este treaba părintelui, după mine, să stabilească niște limite, căci regulile de conduită nu diferă de cele de acasă. Doar nu îți place când copilul tău își plimbă mâinile uleioase pe canapeaua sau mobilierul tău de acasă, nu-i așa? Îl iei la spălat dacă încă nu se descurcă singur. Atunci de ce într-un local ar fi altfel?

De ce ai crede că e în regulă să joace fotbal cu jucăriile din local? Caz real la Vino: copiii jucau fotbal cu niște cuburi frumoase din lemn, în timp ce părinții se relaxau. Copiii au mutat fotbalul în sală, chiar lângă masa părinților care habar nu aveau că strigătele copiilor lor, specifice unui joc plin de entuziasm, răsunau în toată sala.

Există, după mine, niște chestiuni de bun simț. Nu mai vorbim despre etichetă. Deși aici, am o recomandare. Alina Plângău, trainer de bune maniere pentru copii, acreditată de ANC București, cu certificat în etichetă și protocol, ar putea să facă 2-3 lecții cu al vostru copil. Eu de exemplu chiar asta am de gând să fac împreună cu fetițele noastre. Cred că este și o idee bună de cadou: cursuri de etichetă pentru cei mici. Link spre profilul Alinei Plângău: https://www.facebook.com/alinus.plingau

Până atunci, scopul mesajului meu e foarte simplu: să le stabilim copiilor limite. Să fim mai sensibili la nevoile altor oameni și să nu ne vedem doar de confortul nostru. Eu sunt pentru includerea copiilor în activitățile adulților, în viața socială, pentru restaurantele și hotelurile cu brațele deschise pentru cei mici. Sunt convinsă că nu trebuie să îi ducem doar la Mc Donalds, ci să mergem cu ei și la restaurante, chiar și la cele de tip „fine dining”. Gusturile bune se cultivă din pruncie: muzica de calitate, mâncarea bună sau rafinată, cărțile bune, etc. Dar dacă îi luăm cu noi la restaurant, să ne asumăm responsabilitatea în ghidarea lor, să ne asigurăm că respectă niște reguli de conduită, că nu aduc pagube, că nu cauzează deranj. Îi rugăm să vorbească mai încet fiindcă sunt într-un spațiu în care oamenii au venit să se odihnească. Nu zic să discute ca în bibliotecă, dar nici să strige ca pe un stadion. De la cine să mai învețe, dacă nu de la noi? A fi părinte conștient nu înseamnă să îi dai libertate maximă copilului. Un rău mai mare nu îi poți cauza. Copiii, mai ales cei mici, au nevoie de limite ferme.