„Tare îmi este dor de nepoți”. Dar de proprii copii?

Orice bunic (ă) o să îți spună că i se face dor de nepoți, chiar și după o săptămână de la despărțire. Dacă nepoții sunt în străinătate, dorul e și mai amar, doare. Și vă spun cu mâna pe inimă că încă niciun bunel nu mi-a zis: „Mi-e foarte dor de copiii și de nepoții mei”. Toți spun că se topesc de dor după nepoți. Nu pomenesc nimic despre copii. Vorbesc minute în șir despre cum sunt nepoții, despre lucrurile pe care aceștia le fac și care le lipsesc.
Îmi pare trist că unii bunei sunt foarte preocupați de relația lor cu nepoții, dar au pus undeva, într-un sertar îndepărtat și întunecos, relația lor cu proprii copii.
Orice bunic știe toate felurile de mâncare, cântecelele, jocurile și desenele animate care îi plac nepoțelului, dar nu cunosc mai nimic despre pasiunile propriilor copii, despre noile lor interese sau activități, despre cărțile citite. Și dacă interesele pot fi greu de înțeles, date fiind vremurile, cu noțiuni ca mindfulness, human design, regim raw vegan, thai chi, atunci cel puțin profesia propriului copil poate fi cunoscută. Sunt bunici care nu pot spune nimic despre ce fac proprii copii, cu se ocupă, din ce își câștigă existența. E important că au ce mânca și că sunt pe picioarele lor, că nu au ajuns niște golani (frica cea mai mare a vechii generații). Și așa cum bunicii nu își cunosc proprii copii, nici copiii nu își cunosc proprii părinți. Încep să îi cunoască prin intermediul copiilor săi, prin prisma relației bunic-nepot. Chiar cu mine se întâmplă asta. Aflu atâtea lucruri despre părinții mei, urmărindu-i interacționând cu fetițele noastre. Și de fiecare dată îmi spun: „Ei și așa pot fi? Ei și asta pot?”
Orice bunic este gata să se dea de-a dura în fața nepotului, ca să îi facă pe plac, să îi câștige aprecierea, admirația și zâmbetul. Deci fac orice ca să construiască o relație bună cu el, dar nu fac mai nimic pentru a clădi o relație strânsă cu proprii copii.
Bunicii știu ce îi supără pe nepoți și nu pot dormi nopțile de la simplul gând că i-ar fi putut întrista. Nu contează că le-au interzis să mânânce multe bomboane sau să se joace cu un bol din sticlă fragilă, care s-ar fi putut sparge. Bunicii nu își pot ierta că au adus tristețea pe chipul nepoților, pe care îi iubesc până la lună și înapoi, de înmulțit cu infinit. Fac totul ca să repare „neînțelegerea”, ca să se „împace”, ca să fie din nou prieteni la cataramă.
Pe de altă parte, deseori, bunicii nu fac nimic pentru a repara relația cu proprii copii. Iar în relația lor, de cele mai multe ori, sunt supărări, neînțelegeri, frustrări, resentimente, răni și durere, adunate și depozitate de zeci de ani. Copiii ar umbla la ele, ar face o inventariere, ar scutura praful de pe toate cutiile și le-ar deschide ca să vadă ce poate fi reparat, ce trebuie dat la fier vechi, ce poate fi înnoit, deci la ce pot renunța și ce trebuie să rămână. Însă există o frică și o rezistență mult prea mare din partea bunicilor. Ei știu că nu au fost părinți perfecți, că au greșit în fața copiilor pe care i-au iubit, dar cărora nu au știut să le arate dragostea lor. Înțeleg asta și se tem să o spună în voce tare. De aceea preferă să ascundă totul sub preș, să treacă în tăcere.
Buneii se mândresc atât de tare cu nepoții lor, orice ar face, oricâte „mofturi” ar face și oricâte tantrumuri ar arunca, dar încă mai sunt deseori nemulțumiți de proprii copii. Le judecă deciziile și felul lor de a fi. Nu sunt suficienți de buni și gata. Altora, desigur, o să le povestească despre cât de fenomenali sunt copiii, despre toate realizările lor, dar le va fi greu să le spună aceleași lucruri chiar lor, să îi laude chiar pe ei, fără martori. Și îmi mai pare interesant că le este foarte ușor să își iubească nepoții necondiționat, dar pentru dragostea față de proprii copii au tot felul de măsuri. Ei nu vor să înțeleagă sau nu realizează că au în față oglinda propriilor copii. Deci minunați sunt nepoții, prin urmare – și copiii. Dacă este atât de ușor să îți admiri nepoții, să le arăți toată dragostea ta, orice ar face, de ce încă îți mai este frică să îți exprimi aprecierea și iubirea față de proprii copii? Ce te reține?
Câți părinți sunt pregătiți să răscolească în trecut, ca să construiască o relație nouă cu fiii și fiicele lor deja mari, femei și bărbați în toată firea, cu diplome și cariere, dar cu un copil interior care încă mai plânge, încă mai tânjește după mângâierea mamei și a tatălui, își dorește nespus de mult aprecierea, acceptarea și dragostea lor? Într-un fecior înalt de 2 metri, care face sporturi extreme și nu se teme de urși, trăiește un copil de 4 ani căruia îi este frică să nu fie suficient de bun pentru părinții săi, care încă se mai teme că nu este iubit.
Cât de ușor bunicii își îmbrățișează nepoții și cât de greu, stângace, deseori, își cuprind proprii copii. Am observat de mai multe ori că la despărțire, buneii își îmbrățișează strâns, îndelung, nepoții, iar pe feciori îi bat pe umăr, fiicelor le lasă un braț peste umeri și un „Hai, drum bun”.
Vestea bună este că în relația părinte-copil nu există termen de prescripție. Niciodată nu e târziu să o o construiești sau să o reconstruiești, să o consolidezi. Lucrările de reparație se pot face la orice vârstă. E suficient să și-o dorească toți. Pot începe cu o întrebare simplă: „Cum te simți?”