Tată a două fetițe: „Iată ce am înțeles eu despre copii, în această carantină….”

Și pentru că e atât de important ceea ce mi-a povestit Sergiu, am decis să împart cu voi cele auzite. L-am rugat să vorbească mai lent, să fac notițe. Nu în fiecare zi auzi un tată vorbind despre paternitate, despre educația pozitivă, despre creșterea cu blândețe a copiilor, validându-le emoțiile (chiar și atunci când manifestă un comportament nedorit).

„Tu (n.r. adică eu, Anna) ești cea care citește cărți despre educația pozitivă. Am citit și eu fragmente, câteva articole, aveam în cap ideile și convingerile pe care le vorbesc acum, dar ele erau mai mult teoretice. Nu aveam experiența de a le fi alături copiilor toată ziua, căci trebuia să lucrez. După mai mult de o lună în care am stat și am avut grijă de fete, așa cum o faci tu în fiecare zi, am văzut cât e de important tot ce spune teoria.  Am aplicat în practică, am văzut cum funcționează și cât de îmbucurătoare sunt rezultatele. Am trecut prin greșeli și reușite. A fost o zi când nu am culcat-o pe Emma la amiază, am înțeles cât de mult o afectează lipsa somnului pe la 19.00, când nu era în apele ei, avea crize de furie, isterie, etc.”

Am înțeles că somnul de amiază e vital pentru copiii mici, chiar dacă ei spun că nu vor să doarmă.

„Adesea copiii au un comportament pe care adulții îl numesc „obrăznicie”. Copilul de fapt spune atunci: „Ai grijă de mine, am obosit, ajută-mă să dorm”. Iar eu, ca părinte, trebuie să găsesc acea cheiță, ca să o fac să coopereze, să vrea să vină cu mine la somn, fără să opună rezistență. Înainte ce făceam? Îi ziceam: „Ești obosită, trebuie să dormi. Stingeam lumina și încercam să o adorm. Iar procesul nu era deloc plăcut. Emma plângea, se frustra, mă frustram și eu. Era un chin. Acum am înțeles. Ritualurile sunt foarte importante.”

Ritualurile sunt foarte importante.

„Să duci copilul la somn fără să îl pregătești, fără să te joci cu el în liniște sau fără să îi citești o carte, e o misiune extrem de complicată și neplăcută. Am înțeles că Emmei îi place să se așeze pe pieptul meu când îi citesc, pentru că vede mai bine, să îi citesc expresiv, cu intonație. Odată mi-a zis: „Nu citi așa”. Nu am înțeles. Am vrut să citesc mai departe. Ea mi-a zis din nou: „Nu așa. Ca mama.” Am înțeles în cele din urmă că voia să îi citesc anume cu intonație. Acum eu cunosc diferite personaje din cărți, pot construi paralele pe parcursul zilei, ca să îmi fac un anumit punct de vedere mai clar. E foarte interesant. Înainte de somn, Emmei îi place să construiască sau să rezolve puzzle-uri. Îi place când desenez troleibuzuri și îmi cere să fac asta. Am intrat și eu în azart (zâmbește emoționat). De aici ajungem încet la cooperare.”

Copilul cooperează dacă i-au fost satisfăcute nevoile și dacă nu i se ordonă. Părinții trebuie să fie inventivi, să găsească unele compromisuri.

„Nu trebuie să fie ca în URSS, când părintele e autoritatea supremă sau dictatorul care pune regulile.

„Să fie așa, altfel nicicum și nu mă întreba de ce, pentru că eu sunt tată și știu mai bine” nu este o poziție constructivă sau plăcută.

Trebuie să îi vorbești copilului, să îi spui cu ceva timp înainte, poate chiar de câteva ori, că vom face asta sau asta. E bine să dormi la amiază ca să ai puteri. Înainte de asta, să mănânci. Dacă mănânci și dormi, vei avea energie să te joci.  Când rupi copilul de la joacă și îl duci la culcare, crizele de furie sunt garantate. Cui i-ar plăcea să vină cineva să îi tragă de mânecă, de la lucru sau de la o ocupație veselă, ca să meargă să facă ceea ce vrea altcineva? E fain că înainte de somnul de amiază, pregătim masa, copiii pun tacâmurile, mâncăm împreună. Tot e un ritual. După asta, fetele adorm liniștit, fără să se opună.”

Copiii mici au nevoie să simtă că dețin controlul, că le sunt ascultate opiniile.

„Am înțeles cât de multe se schimbă atunci când pur și simplu îi dai voie să aleagă: „O să îmbraci tricoul roz sau mov? O să te culci pe pernă sau în hamac? O să periezi dinții singură sau eu să îi periez pentru tine?”. Oferindu-i posibilitatea să aleagă, îl faci mai puternic, în același timp faceți împreună ceea ce e necesar pentru sănătate, siguranță, liniștea tuturor. ”

Grădinița nu e pentru copii, ci pentru maturii care trebuie să lucreze sau să se ocupe cu alte lucruri de-ale adulților.

„Când părinții spun că la grădiniță copilul a învățat să vorbească mai clar și a dobândit noi abilități, eu mă gândesc, judecând după experiența noastră, că același lucru se întâmplă dacă le vorbesc părinții acasă. Copiii au nevoie acum doar de joacă. Atât. Cel mai bine învață ceva atunci când se joacă mult. Iată de ce de la copiii mai mari deprind multe lucruri. Nimeni nu le ține lecții. Prin joc se descoperă lucruri interesante. Dacă și vor copiii să meargă la grădiniță atunci – tot pentru joacă, nu pentru altceva. Copiii care își au părinții alături sunt cei mai fericiți copii. Nimeni nu îi poate înlocui.”

Tot ce fac ei este ca să își atingă scopul principal – să se joace Mănâncă pentru ca să se joace. De exemplu noi am observat în această carantină o chestie faină la Emma. Când știe că urmează să iasă afară, ea este gata să facă orice. Îi îmbracă pe toți, îi încalță, ne aduce încălțămintea. E foarte entuziasmată. Cu această ocazie am început și o activitatea nouă – strângerea jucăriilor. Fiind exaltată că iese afară, cooperează foarte ușor când îi propunem să strângem jucăriile. A devenit un obicei. Acum ea singură strânge jucăriile.”

NU trebuie să intrăm în dramele lor.

„E suficient să spui: „Da, înțeleg, te-a deranjat asta”, stai lângă copil, dar nu alimentezi drama. Noi am observat că Emma a început să scâncească tare atunci când atinge întâmplător un dulap de exemplu. Nu s-a rănit, dar spune că o doare tare și poate sta minute bune scâncind la subiect. Am prins faza și nu mai facem de fiecare dată ritualul cu pupatul bubiței ca să treacă. Verificăm dacă s-a lovit, o întrebăm dacă este bine, vedem că vrea de fapt atenție, îi spunem: „Înțeleg, nu e plăcut, hai să ne jucăm când trece sau să facem altceva”. Dacă alimentezi dramele, de regulă însoțite de scâncete și plânsete prefăcute, nu mai scapi. Toată ziua o să ieșiți și o să intrați în noi drame, ca într-un carusel ce nu se mai oprește.

Limitele sunt de aur, trebuie setate cu blândețe, dar ferm. E important ca părinții să fie consecvenți atunci când setează limitele. Dacă interzic ceva, să nu o facă nici ei. (Aici o să adaug eu o chestie. Noi avem regula că mâncăm la masă. Sergiu ronțăia semințe pe canapea. Și ce credeți? Copiii luau farfuriile și făceau la fel. Sergiu le spune: „Mâncăm la masă”, la care eu îi spun, zâmbind: „Semințele tot mâncare sunt”).

Să nu cerți copilul. Mustrarea sau, și mai rău, strigătele, înrăutățesc lucrurile. Nu ajută.

„Chiar și atunci când a făcut o boacănă, nu îl certa. Dacă rupe cartea, spune-i. Noi păstrăm cărțile, nu le rupem. Venim cu o consecință. Reparăm cartea. Dacă într-o criză de furie a împrăștiat terciul, nu strigăm la copil. Deja nu se simte bine. Lăsăm copilul să se liniștească, apoi îi spunem să strângă ceea ce a împrăștiat. Am observat că Emma uneori nu poate să o facă din prima. Ca și cum ar ignora rugămintea, se duce în altă parte, ca după câteva minute să șteargă sau să strângă ceea ce a împrăștiat. Uneori e bine să îl iei de mână, să luați o cârpă și să strângeți împreună. Astfel îl faci pe copil să se simtă în siguranță. El va ști că este iubit chiar și atunci când nu își poate controla emoțiile, chiar și atunci când trăiește stări dificile. Asta e iubirea necondiționată, iar în așa mod, sunt convins eu, îi dezvolți încrederea în tine, în părinte. Așa se demonstrează că îi ești alături și la bine, și la rău. Furia, plânsul, tristețea sunt emoții la fel de firești precum e râsul.”

Ignorăm comportamentele nedorite nesemnificative (ex: scâncete, reacțiile explozive). Copilul are multe de învățat într-un timp foarte scurt, atâtea informații de asimilat. Unui adult îi este greu să își gestioneze emoțiile, ce să mai vorbim despre un copil atât de mic (Emma are 2 ani și 6 luni, iar Mia – 1 an și 7 luni). Punem accent pe ceea ce ne place, pe lucrurile bune pe care le face copilul, îi spunem cât de mult îl iubim, dansăm cu el,ne jucăm, îl îmbrățișăm fără un motiv anume, transformăm situațiile aparent neplăcute – în glume.

Un bun simț al umorului înseamnă un părinte fericit și un copil liniștit.